Giorgiana Radu-Avramescu
Bună seara, dragul meu! Aș putea amâna, motivat, această epistolă, dar n-am să las nevoia de a te saluta, să se întâmple mâine, așa cum nu vreau să mai amân nimic. Să nu mă mai amân! Ceea ce-mi dictează azi, azi să se întâmple. A fost o zi lungă, care a început înainte de a se ivi zorii. Ora cinci dimineața nu e pe potriva mea, dar când e cazul, mă mobilizez. Ziua Moșilor de iarnă, rânduială pe care am respectat-o și eu, ca toți ceilalți care-i pomenesc pe cei plecați, m-a găsit la primele ore la biserică. Lume multă. Lumânări aprinse și mai multe, încălzind sufletul celor rămași, și luminând veșnicia celor plecați. Privind coșul meu, cu cele obișnuite acestei pomeniri, mă gândeam, încercând o ironie amară, că tot ce-a rămas în urma unei dragoste mari, este … coliva. Dar nu-i așa! Au rămas multe. Mult mai multe.
Mă gândeam: cum privești tu de acolo ceea ce eu aici fac? La cum te știu, ai zâmbit. M-ai privit cu drag! M-ai privit cu iubire, așa cum mă priveai mereu, când vedeai nu doar femeia care sunt, ci și omul care se străduiește să facă lucruri care nu-i sunt la îndemână. Și dacă mă dojeneai, uneori, când te izbeai de încăpățânarea mea, dragul din ochi nu-ți dispărea. Iar tabloul acelei priviri, înrămat a rămas peste timp, pentru mine. Și nu doar acest fragment al amintirilor a rămas.
Astăzi, după rânduielile bisericești, am fost, mai toată ziua, șoferul fiicei noastre, iar drumurile pe Valea Cricovului, drumul spre Ploiești, m-au întors demult, în timp, când tu ai devenit navetist timp de un an, cred. După nopțile noastre care se încheiau în zori, nopți de povești vânătorești cu urși și vrăbii, ora șapte trebuia să mă găsească la farmacia veterinară, care ne-a adus împreună. Iar tu, din grija ce mi-o purtai, mă duceai, iar la șapte seara tot tu te întorceai să mă aduci. Multe ai făcut pentru ca mie să-mi fie bine.
Pe atunci nu resimțeam lipsa somnului. Când lângă mine te știam, când lângă mine te aveam, nimic nu părea greu, istovitor. Dar iată că timpul acela îmi folosește și azi, prin aducerile aminte. Dovadă că nu dorm, ci stau de vorbă cu tine. Sigur, îmi lipsește vocea ta, dar cumva o aud. Fiecare cuvânt îmi răsună melodios, ca și când … ca și când aici ai fi. Chiar dacă e pustie casa, chiar dacă ușile nu se deschid, pașii în mers nu fac dușumeaua veche să spargă liniștea, chiar dacă al nostru copil, parte din tine, e absent acum.
Dragul meu, nu-ți povestesc toate acestea cu tristețe, nici cu detașare, ci cu un fel de asumare. Tot ce-am trăit a fost frumos. Tot ce-am suferit m-a călit cumva, și simt că-mi pot continua calea, purtând amintirile fără să mă doboare. Îți vorbesc doar, ca mereu. Și, întorcându-mă la ce-am spus înainte, dintr-o dragoste mare nu rămâne uneori doar coliva. Nu! Dintr-o dragoste mare rămâne bucuria, rămâne recunoștința că ai putut-o trăi, chiar dacă deznodământul a fost cumplit. Și adaug întrebarea Evelinei Păuna, dintr-un interviu din urmă cu un an: „Crezi că Marile Iubiri le sunt îngăduite tuturor?”
Cred că marile iubiri aduc cu sine și mari încercări, de aceea ajung să le trăiască doar aceia care își asumă să le înfrunte, am răspuns atunci, și așa cred și astăzi.
Cu aceste fragmente ale unei zile, cu aceste fragmente desprinse din trecut, îmi iau rămas bun de la tine.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
