Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, buni zori, dintr-o lume greu de deslușit! Nimic nu mai e din ce știai. Totul pare într-o continuă schimbare. Tu, fiind departe, e greu să observi ceea ce demult atât de clar vedeai, însă eu, aici fiind, privind și trăind derularea secvențială a vremurilor actuale, mă încearcă sentimentul confuziei. Oamenii, deciziile politice, societatea fragmentată, colapsul care stă să cuprindă lumea întreagă. Toate îmi par de neînțeles. De ce se întâmplă toate câte se întâmplă și care este scopul acestor deflagrații societale? Să fie parte a unor experimente de rezistență și adaptare a omului, să fie orgoliile mai marilor lumii, să fie doar fireasca parcurgere a unor etape istorice, politice care mereu au pus la încercare popoarele?
Așa cum știi, mă întorc adesea la scrisul tău de demult. Îți citesc și recitesc poeziile, dar și publicistica. Acolo încerc să găsesc răspunsuri, să caut adevărul realității, așa cum ție ți se arăta. Și constat că multe de atunci se potrivesc actualității. Nu s-au petrecut modificări în bine. Multe au rămas neschimbate, ori dimpotrivă s-au înrăutățit, s-au accentuat.
Iată ce scriai în urmă cu niște ani, sub titlul „Rezervația românească de sclavi”:
„Ce pleașcă mai generoasă pe capul nemților și italienilor și englezilor! Ce bucurie, de parcă te-ar gâdila cu bani la subsuoară îngerii și nu te mai oprești din râs. Dumnezeu le-a pus mâna-n cap spaniolilor și francezilor. Orice hahaleră cu o leafă medie iese la poartă și face un semn de vino încoa cu deștul și răsar trei români, gata de orice. Sudează, zidesc, zugrăvesc, scot bălegarul din grajduri, spală la cur babele lor în timp ce băbuțele noastre din sate mor nespălate și nespovedite, părăsite de copii. Ce a adus Revoluția? Uriașa fugă a românilor din țara lor unde nu mai au nici-o șansă. Politica promite de 26 de ani șanse. Ciuciu. Satele s-au golit și șansele se evaporă ca vorbele politicienilor, după fiecare scrutin electoral și opinteală la vot. Îi votăm tot pe ăia și-i vom vota cât îi hăul. (…)
Românii ne fac de râs în străinătate, românii-țigani ciordesc, cerșesc… Pe dracu. Românii au adus ozon în industriile muribunde din Vest și și-au abandonat, preț dureros, casa, pământul, satele. Ei sunt mană cerească pentru economiile din Occident. Cei câțiva neisprăviți care violează, fură, ucid sunt peste tot. Marea, uriașa masă de milioane de oameni harnici din România fac geambașii forței de muncă din țările vestice să-și frece palmele ca la un ghișeft nesperat. Unii conaționali, foarte mulți chiar, se însoară, se mărită pe acolo, împuiază, fiindcă natalitatea ălora tinde spre zero. România a ajuns astfel țara cu cea mai mică natalitate și cu cea mai dramatică prăbușire a populației. Crăcănăm muierile altora și umplem grădinițele lor, ale noastre, din unele sate, trăgându-și lacăt la ușă și arătând pustietate de cavouri”.
Dragul meu, plecat departe, unde doar senin ți se arată la nesfârșit, ce bine că ochii-ți sunt feriți acum de cenușiul întins peste țară, peste lume, peste viețile noastre. Privește în tihnă cum bobocii florilor de rai se desfac, fără a se ofili vreodată, bucură-te de lumina lunii și nestinsa lumină a stelelor, scrie poeme duioase îngerițelor. Iar eu voi desluși cumva ceea ce acum neclar îmi pare. Căci nimic nu e fără de înțeles. E nevoie de timp și răbdare. Timpul e relativ, iar răbdarea, când nu există, se deprinde. Fii în lumină! Eu sunt în așteptare a ceva ce nu știu, dar sigur o să vină!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
