Florin Tănăsescu
Dus cu capul, am pus botul la ce zice robotul: „trezire în conştiinţă a românilor”. Mi-am turnat o sticlă cu apă-n cap – adică H2O, să fie clar -, m-am trezit. Şi mi-am adus aminte de nişte vremuri în care se spunea: „Proletariatul s-a transformat din clasă în sine în clasă pentru sine”. Aiurea şi cu abureala asta; clasa muncitoare n-a mers şi nu va merge niciodată-n Paradis!
Luat în freză, uitasem că „Nicăieri şi niciodată Hristos nu ne-a cerut să fim proşti”. Iar cineva ne cere asta!
N-am citit, dar am auzit şi eu ceva de genul: „Între Faust şi Prometeu, îl prefer pe Prometeu!”.
Am dat pe Google – că aşa se adapă omul însetat de cultură – şi am aflat că băiatul ăsta, Faust, şi-a vândut sufletul Diavolului pentru „clipa de fericire sublimă”. Or, „aşa ceva nu există”.
Sau dacă da, cred în trupele rock. „Nirvana” e doar un exemplu.
Orbit de atâţia zurgălăi şi reclame cu „Sărbătorile vin, sărbătorile vin”, am vrut să văd dacă „Lumina vine de la Răsărit”.
Ce tâmpit şi eu! Apusurile sunt şi mai mişto. Sau cel puţin la fel ca răsăritul.
Nu sunt ateu, nici credincios. Nehotărât, ca Hamlet, da. Aşa se face că l-am înţeles şi pe omul ăla al cărui suflet chinuit striga: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”. Bietul de el, nu avea răspunsuri importate…
Fan fotbal, nu mare mi-a fost mirarea că un ratat fotbalist francez – Camus – scria „Poţi să reprezinţi foarte bine un mod de întemniţare printr-un altul”. Şi m-a pus pe gânduri.
Probabil că peste ceva ani voi merge din ce în ce mai des la biserică. Iar pentru a nu părea cam nedus p-acolo şi să mă trezesc că pun vreo întrebare năroadă, am memorat chestia asta:”Hristos nu este un cocoş mare, care să coboare de pe cruce să îl vedem noi”. Deci, cineva mă minte în faţă.
Îmi place fotbalul, mă repet. Şi ştiu că „Salvatore Della Patria” – Toto Schillachi – a murit, fie-i ţărâna uşoară!
Deci, nu plec după fentă să cred că un cineva de pe banca de rezerve a istoriei i-a luat locul.
Aşa că, domnule sau tovarăşe Marx, aţi avut dreptate: „Istoria se repetă la început tragic, iar mai apoi derizoriu”.
Vă stimez, vă admir, vă respect pentru această brumă de optimism pe care mi-aţi dat-o într-un singur cuvânt: „derizoriu”. Şi vorbesc serios.
La fel de serios cum îl cred pe Nicolae Steinhardt: „Nicăieri şi niciodată, Hristos nu ne-a cerut să fim proşti!”.
Apropo, azi e ziua lui. Nicidecum Duminica Orbului!
