Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori de noiembrie, dragul meu! Un început de noiembrie tăcut, rece, posac, fără sclipirea de altădată, fără agitația plăcută a pregătirilor obișnuite de altădată. Vremea, în rimă perfectă cu anotimpul sufletesc îmi pare. Versul melancolic, cu metafora amintirilor se construiește. Amintiri cu coifuri colorate și confetti. Cu glasul vioi al copiilor și jocul pașilor lor în casa toată, de la parter la etaj și mansardă. Cu mirosul îmbietor al preparatelor pe gustul lor și fotografia tortului cu prințese și alte accesorii pe placul celor mici. Și chipurile luminoase, încrezătoare, fericite! Un tablou vesel, găsit în fiecare an, la început de noiembrie, în casa noastră, care astăzi absentează, și pe care îl voi regăsi de acum doar privind în urmă.
În tăcere trec zilele acestea, până în data de 13. În tăcere o privesc pe Luciana, care la rându-i tace. Și, pe fondul acestei liniști, te las pe tine să rostești întâmplarea, mărturisită în 2016, la Sângeru, sub titlul: „Poveste de iubire. Ziua de 13 noiembrie, după prânz, vara”:
„Pe 13 noiembrie, la orele 13, într-o marți,
Norocul m-a strigat din maternitatea Polizu,
Hei, a zis norocul, ești tată din nou,
Hei, e fetiță, are patru kilograme
Și iese doar prin burtă
Norocul stătea mirat în brațele mele
Azi are nouă ani
Și surâde zăpezii care se anunță dinspre Brașov
Desenează iluzii, iar poneiul primit în dar nechează ca o aripă de înger
Număr în minte poneii care-au luminat
Poienile dragostei mele
Frâng, fără să-l rup, cuvântul iubire,
Silabele sunt mai multe decât le-a numărat gramatica
Bună dimineața, toamnă albastră de noiembrie,
Arborii păstrează doar frunzele
Acestei mirări fără nume
Acestei amintiri viitoare
Pe 13 noiembrie, la orele 13, ieri,
Norocul mi-a zis din nou, tată,
De atunci au trecut, nu ca nori lungi pe șesuri,
Ci ca raze șerpuitoare de lună, anii,
Bucuria de a fi aleargă turmele pe cer
Pensula Anei Luciana dă dedicații pe frunze,
Pe pietrele zidului bătrân,
Pe azima întineritelor vorbe,
Râdem pe o vreme cețoasă,
Sub clinchetul copiilor care sperie nălucile din scorburi
Și fac disecție urărilor caligrafiate pe tort,
Bună dimineața, 13 noiembrie!
Tu când te-ai mai născut – mă întreabă Vrabia de la streașină?
Ieri, răspund, pe 14 august, a doua zi după 13 noiembrie, vara
Cum intri în iarnă, pe stânga…
La mulți ani, copila mea!”
Astăzi, dragul meu, toamna nu-i albastră. Copacii, despuiați de frunze purtătoare de autograf sunt. Tu, la rându-ți, prea departe ai plecat. Am rămas noi, în sărbătoarea unui noiembrie incomplet. Un toast al cuvintelor rostite de tine cândva și al cuvintelor noastre din momentele de duioșie: „Mama mea frumoasă și bună”. „Luciana mea, când tandră, când vijelioasă, copilul meu care multe m-ai ajutat a deprinde, din clipa când am aflat că parte din mine crești”.
Dragul meu, în urmă cu 17 ani, norocul ne-a strigat pe nume de vers, de responsabilitate. Pe nume definitive, mamă și tată! Și noi l-am strigat pe el, pe numele lui de iubire, Ana Luciana! Copila mea, copila ta, copila noastră….
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
