Luiza Rădulescu Pintilie
Poate fiindcă mi-am dorit prea mult să văd expoziţia retrospectivă „ION ȘINCA. Note despre o arhivă afectivă”, găzduită până miercuri, 20 noiembrie a.c., de Galeria de Artă Ploieşti, nu am reuşit să ajung nici la vernisaj, nici în zilele în care a fost deschisă şi doar câteva minute m-au despărţit de momentul ratării totale a acestei întâlniri. Când, în sfârşit, am trecut pragul galeriei, am găsit lucrările coborâte de pe simeze şi împachetate cu o grijă şi o iubire infinite de soţia artistului, doamna Stela Şinca, pentru reîntoarcerea lor în atelierul artistului. Şi, totuşi, n-am fost părăsită cu totul de noroc : pe locul de unde a impresionat vizitatorii continua să se afle „Marele copac”- tablou dăruit de pictorul Ion Şinca fiicei sale şi expus pentru prima dată public. Iar ici-colo, în spaţiul galeriei, continuau să fie lucrări realizate de elevi din diverse generaţii ai acestuia, ale căror nume le notez aşa cum apar ele înscrise în catalogul expoziţiei:Adriana Brăiloiu, Amina Burloiu, Marilena Cane, Iolanda Crețoiu, Cristina Dimian, Alina Dumitrescu, Mihail Lazăr Epure, Laurențiu Frățilă, Mădălina Gheorghe-Tănase, Loredana Ioana Giacometti, Valentin Ioniță, Daniela Mihai, Ioana Alina Petre, Maria Petre, Georgiana Sidoriuc, Valentin Soare, Anda Ștefan, Radu Tancău, Denisa Tocan, Anca Vișan Bojora. Cu o lumină şi o blândeţe pe care le-am remarcat şi în puţinele şi rarele întâlniri cu profesorul –artist Ion Şinca, semn al unei admirabile completări, doamna Şinca mi-a spus câte ceva din poveştile tinerilor creatori, dar mai ales despre bucuria prezenţei lor în expoziţie. Ascultând-o, privind lucrările, am simţit cum se suprapun peste imagini şi cuvinte frânturi dintr-un dialog purtat, chiar în spaţiul Galeriei de Artă, cu artistul Ion Şinca, în care mi-a vorbit despre satul său, Pietriceaua, din comuna Brebu, despre „Râpa roşie”, despre familie, despre elevi. Ce modestie uriaşă ! Ce smerenie necăutată!
Şi ce frumoasă oglindire în tabloul gândurilor celor care l-au apreciat şi îl apreciază !
„Ion Şinca – un analist subtil al <<fantasmelor>> privirii, a scris în prezentarea uneia dintre expoziţiile sale criticul Corneliu Ostahie, adăugând : „Peisagist de mare forţă a expresiei, în spatele căruia stă însă un analist rafinat al datului vizual”; “Pictor şi profesor printre cei mai cunoscuţi din generaţia lui în Ploiești şi Prahova, Ion Şinca reprezintă un nume şi un caz aparte în generaţia lui. Recunoşti, fără îndoială, o manieră a pictorului Ion Şinca în motive alese, în cromatica lucrărilor, până la grija minuţioasă pentru prezentare” (Ruxandra Ionescu, critic de artă, fost director al Muzeului Judeţean de Artă Prahova- „Ion Ionescu-Quintus”Ploiești); “Viaţa pictorului Ion Şinca este o fantasmă care are forma şi culoarea picturii sale. Fantasma picturii lui Şinca este forma şi culoarea copilăriei, a locului natal. Fantasma locului natal e Ion Şinca, chiar şi atunci când se află în atelier, la ore, pe stradă el este de fapt în satul sau şi bântuie, ca o fantomă a memoriei dealurile, curţile, uliţele, grădinile…”( artistul Cornel Sântioan Cubleşan); „ Când văd fereastra sa rămasă în întuneric (aidoma muşcatelor sale pregătite de el pentru iernat), mă întremez la gândul că a plecat doar ca să lase şoapta să se cuibărească lângă şevaletul său drag, şevalet care încă îl aşteaptă ca un câine credincios”(Florin Şuţu, pictor); „ Ca dascăl sau ca pictor , de o modestie şi o smerenie demnă de un ascet, Ion rămâne între noi, prietenii şi colegii, ca un OM BUN, generos şi unic.Discret, lipsit de orgolii ca un mare artist, a reat o operă care va dăinui „( Marcel Bejgu, pictor); „ Din duh şi materie şi-a elaborat lucrările. A văzut şi a trecut dincolo de vedere „(Florica Ionescu, pictor);”În fiecare copac pictat de Ion Şinca sălăşluieşte un sfânt, în fiecare deal se află tăinuită o biserică, acoperită de apele repezi ale vreunui izvor, ale vreunui lac sau oglindită de apele cerului în unduiri de abur „ ( Ion Mihai Cochinescu).
De la elevii săi, aproape acelaşi gând : chip al blândeţii, talent, tact pedagogic desăvârşit, devotament insuflat elevilor săi-„puilor” săi, cum le spunea.
Şi încă atât de multe ar fi, meritat şi justificat, de adăugat. Eu, vizitatorul prea întârziat, căruia i-ar fi plăcut să vadă pe simeze casa veche de la Cornu , cu pridvorul de lemn plin de muşcate, firida cu floarea soarelui, muşcata roşie în ghiveci, înconjurată de gutui, mere şi un vechi felinar, îndrăznesc să cred că nu degeaba am avut norocul să găsesc încă expus „Marele copac”. Cred că a vrut să-mi amintească că, acum câţiva ani, a fost lansat proiectul „Eden”, prin care s-au plantat o sută de arbori tineri, clone ale unor arbori seculari din Statele Unite, între care se aflase şi cel mai vechi copac de pe Pământ, doborât la pământ. Dar, mai ales, faptul că există undeva , în India, un arbore care a împlinit un sfert de mileniu de existenţă, numit chiar aşa „Marele copac” şi care pare un fel de pădure , dar este de fapt unul singur, pe care îl face să pară astfel o adevărată reţea de vlăstare de mari dimensiuni, legate unele de altele, care acoperă o suprafaţă uriaşă şi continuă să se extindă.
Poate că există copaci la umbra cărora nu creşte mai nimic. … Însă profesorul-artist Ion Şinca și elevii săi nu am niciun dubiu că înfăţişează un frumos recurs afectiv despre „Marele copac” şi ramurile tinere cărora le-a „predat” lecţia smereniei artistice. O recunosc şi o dovedesc chiar ramurile ce cresc ele însele atât de luminos !
