Florin Tănăsescu
Bietul de el, pe nimeni nu deranja. Nici măcar cu umbra! Adică, trecea pe şosea, dar nu eclipsa soarele să-şi lase o rază pe vreo zăbrea de gard. Numele? Tufănel.
Uneori, lumea-l mai lua la câte-o muncă mai uşoară. Să grebleze câte-o frunză. Hai, cel mult două! Şi-l plătea în natură: la o juma de frunză, un gălbenuş. La una întreagă – bonus, un albuş.
Până-ntr-o zi, mai pe la-nceput de octombrie, când i-a ieşit în cale Tufăneaua. L-a măsurat, din ochi, din cap până mai jos de picioare – cam 10 centimetri sub nivelul solului – şi i-a propus un târg. Asta însemna să se cupleze cu ea.
Şi-a fost rost de cununie, cu verighete-mprumutate de la Casa de amanet „Fier vechi”! Ceva de genul „Buletin de Bucureşti”. Numai că el era din Strehaia, iar ea, din Mahmudia.
Dar şi-au căutat originea şi-au descoperit că amândoi au strămoşi prin Cizmă. Locaţie: Veneţia!
Deci, Tufănel şi Tufănoaica aveau numele de familie „De Veneţia”. Cu „d” Mare, cum are actorul ăla, De Niro, ca să dăm un exemplu.
Iar cum în spatele unui nefericit prost şi mic stă o fufă – scuzaţi, o tufă – cu ambiţii, pe măsură ce zilele lui octombrie treceau, prenumele flăcăului care grebla jumătăţi de frunze a devenit „Tufănel, pumn de oţel”.
Ea, tot Tufănoaică de Veneţia, dar cu ambiţii foarte mari.
Aşadar, cu verigheta de tinichea, „Tufănel pumn de oţel” bătea cu pumnu-n masa de lemn de la bufetul din sat, de lăsa urme pe ea.
Ba, chiar o zgâria. Iar pe masă scria: „Rămâne cum a zis nevastă-mea!”.
„O halbă, la domnul, adică?”, a-ntrebat chelnerul?
Lezat în amorul familial, „…pumn de oţel” i-a dat cu scrumiera-n cap. Apoi şi-a motivat violenţa: „Să fiu candidat, mă!”.
Nu mai intrăm în amănuntele ascensiunii familiei Tufănel & Tufănoaică de Veneţia.
Doar zicem că şi ea şi el sunt la fel. Sau ca ei, tufe din oraşul ăla plutitor, sunt mulţi.
Ce-i drept, nici noi nu suntem prea puţini duşi cu pluta.
Că-n steaua noastră norocoasă, numit sondaj preliminar, scrie clar: Veţi avea din nou noroc cu Carul Mare: Tufănel şi Tufănoaica, realeşi în Parlament!
Soarele răsare de la Bucureşti, dar nu lasă vreo umbră pe gard.
Trece şi toamna, să ne-acoperim inimile cu aceleaşi frunze căzute vreme de 30 de ani!
