Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori de duminică, dragul meu! Cunoști semnificația acestei zile, acestei dimineți. Așa a fost să fie, într-o duminică dimineață să ne întâlnim, și tot într-o dimineață de duminică să ne fie despărțirea definitivă. Îți scriu acum, poate pentru prima dată într-o astfel de zi, fără chinuitoarele gânduri de altă dată. Îți scriu, în timp ce Daniel Castro și cântecul lui ”I’ll play the blues for you”, îmi creează confortul liric necesar scrisului. Îți scriu într-o armonie a gândurilor, a sufletului, într-o stare de împăcare cu tot ce-a fost și n-a mai putut fi.
E un început poate. Un început al acceptării și al conștientizării că putem schimba durerea într-un alt sentiment mai blând. Spun asta după cele 50 de pagini parcurse din cartea „Toate acestea le vei face și tu…și chiar mai multe – Fizica schimbării”, de Greg Simmons, în care acesta își împărtășește călătoria personală, drumul său de la o viață obișnuită la o viață remarcabilă, sub tutelajul unui maestru învățător. O poveste despre adevărata călătorie spirituală, despre filozofia și știința acesteia, în care un om modern încorporează un adevăr străvechi. Călătoria iluminării a venit când Greg împlinise 40 de ani și ajunsese la un nivel optim de succes, conform criteriilor propriei sale definiții. Avea trei case în zone exclusiviste din California de Sud, Nevada, lângă ocean, și în Washington State. Avea investiții în cai arabi și în acțiuni. Era coeditor la o carte nou publicată. Un venit de șase cifre, care avea să depășească un milion de dolari pe an, în următorii trei ani. În mintea lui ajunsese în culmea succesului, dar cu tot acest succes își spunea mereu: „Trebuie să mai fie și altceva!”. Așa a ajuns să afle filozofia și adevărul lui Ramtha, vechi de 35.000 de ani.
Da, trebuie să mai fie și altceva, în afara abundenței. Și toate câte sunt le putem face și noi, și chiar mai multe! Voi parcurge cartea până la final, mă voi strădui s-o înțeleg și să pot aplica măcar puțin din ceea ce m-ar ajuta în propria călătorie, în armonia trecutului cu prezentul, și influențarea viitorului. Căci da, gândurile noastre pot favoriza sau defavoriza modul în care curge viața mai departe.
Dragul meu, atâtea cărți începute și neparcurse până la capăt stau pe masa la care scriu. Acum le văd, după multă vreme. În sezonul cald, biroul îmi e pe terasa de unde văd curtea, dealurile și cerul. Mutându-mă în camera care mi-e și dormitor, și spațiu de lucru, priveliștea mi-e puțină. Lumina zilei o văd doar și dezordinea de cărți și reviste ce-mi înconjoară laptopul. Le voi rândui și citi pe fiecare în parte, în sezonul rece care și-a intrat în drepturi.
Despre cărți îți voi mai vorbi, așa încât ți-aș povesti puțin ziua de sâmbătă, când curțile muzeului au fost animate așa cum nu s-a mai întâmplat de ceva vreme. Un grup de 40 de persoane din Ploiești ne-a vizitat, apoi unul de nouă din București. Un alt grup de câțiva adolescenți și două cupluri, unul tânăr și altul mai în vârstă. Câțiva dintre ei ne mai trecuseră pragul, dar s-au simțit de parcă ar fi fost întâia oară. Atâta am povestit cu fiecare, ne-am bucurat de toamnă, am împărtășit istoria locului, frumusețea lui, ajungând la confesiuni personale de viață. Așa se întâmplă aici. Oamenii ascultă, privesc, se minunează, apoi simt să facă mărturisiri personale. Iar eu sunt dornică să-i ascult, să-i aflu cu propriile bucurii și tristeți. Locul acesta cu pietre, natură, liniște și cu Dumnezeu mai aproape, îndeamnă la confidențe, la deschidere. Chiar și copiii, adolescenții, ajung să înțeleagă acel ceva special de aici. De multe ori constat că universul pietrei le priește. „Doamna, ce frumos e aici, vreau să stau mai mult, se poate?”, m-a întrebat o adolescentă de vârsta fiicei noastre.
La Muzeul Pietrei, oamenii vor să întârzie mai mult. După ce vizita se încheie, mulți îmi cer permisiunea de a mai sta printre pietre, de a se conecta cu energia locului, despre care ei îmi mărturisesc că e una aparte, pe care n-o pot explica. Cum să nu mă împlinească ceea ce văd pe chipul oamenilor, cuvintele rostite de ei? Aceasta este recompensa pentru tot greul pe care mi l-am asumat din 12 decembrie 2021. Dacă până acum mă simțeam copleșită de misiunea acesta, de tot ce implică supraviețuirea și continuitatea muzeului, de astăzi mă voi gândi că niciun sacrificiu nu este prea mare, atâta timp cât pot fi parte a unei clipe senine în drumul celor care ajung aici. Căci locul acesta, povestea lui, și eu, suntem un tot acum, un întreg, generator de bine.
Cu gândul acesta, seara trecută am adormit devreme, în jur de ora șapte, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată. Am adormit și m-am trezit după două ceasuri, dintr-un vis de toamnă, cu oameni frumoși, cu gutui și mere, cu pofta clătitelor cu dulceață parfumată de gutui, cu compot de gutui și dorința de a-mi dicta singură viitorul! Voi afla cum se face, mă voi inspira din „Fizica schimbării”, a lui Greg Simmons. Toate acestea le voi face și eu … și chiar mai multe!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
