Giorgiana Radu-Avramescu
Am avut prilejul, în ultimul an, să vizitez multe zone pe care nu le știam, ale splendidei noastre țări. M-au impresionat oameni, peisaje, mănăstiri, catedrale și biserici. Bisericile, pe care mereu le caut cu ochii, cu sufletul, cu o anume curiozitate, oriunde aș merge, la noi, ori pe alte meleaguri. Bisericile, impunătoare sau discrete, au o istorie, un trecut. Și acest trecut este de cele mai multe ori trist, chiar tragic. Prezentul maiestuos, de multe ori este clădit pe o suferință. Ca și nașterea copilului de altfel, care o supune pe mamă unor dureri greu de îndurat.
Biserica am aflat-o încă din copilărie, datorită bunicii materne, apoi doamnei învățătoare, însă, până acum târziu, îi cunoșteam doar chipul spiritual, nu și cazna facerii. La începutul anului 2020, am văzut cum se ridică o biserică. Am fost chiar responsabil de șantier, pentru că odată cu derularea acestui proiect, a debutat și boala poetului Lucian Avramescu, care putea supraveghea totul la distanță, prin mine. Am stat așadar în mijlocul meșterilor. Am căutat și primit materialele necesare. Nisip, pietriș, ciment, fier beton și vagoane de piatră. Toate le rânduiam, toate le supervizam. Fotografiam și arătam apoi pozele ctitorului. Discutam cu meșterii. Dădeam instrucțiunile necesare. Mă sfătuiam cu ei. Vedeam zi de zi cum, piatră pe piatră, urcă zidurile către cer și cum, tot zi de zi, viața celui care înălța un sfânt lăcaș Maicii Domnului se împuțina sub cazna suferinței. A fost singurul moment în care „m-am certat” cu Dumnezeu. Când L-am considerat nedrept. Un om îi ridica un altar, în semn de mulțumire, iar El își lua ochii de la suferind. Un an și jumătate, cât a durat construcția Bisericii din Livadă, nu m-am putut bucura de această izbândă, deși am fost mai mult decât martor pasiv. Am fost acolo, iar sub ochii mei înlăcrimați de multe deznădejdi lua naștere biserica. Ce folos? – mă întrebam. Ce folos?
Acum nu mă mai întreb! Acum mă bucur de acest templu al liniștii, al credinței, al suferinței și speranței deopotrivă. Aici, bucuriile și tristețile mele își împart gândurile. Aici, unde Dumnezeu locuiește, îmi recapăt tihna când nimic nu-mi pare de înțeles. Aici, eu și Dumnezeu conversăm despre puterea de a dărui, de a clădi ziduri înalte care să atingă cerul, când omul însuși este asemenea unei ruini. Dumnezeu nu ne pierde din vedere, chiar dacă uneori așa pare. Noi suntem în raza ochilor Lui, chiar și atunci când credem altfel. Viața nu-i doar bucurie. Banii n-aduc fericirea, ci doar bunăstarea. Nu vindecă bolile incurabile. Timpul pământean ne supune unor încercări, dintre cele mai grele uneori, dar singuri nu suntem. Am învățat acest lucru. L-am trăit încă din copilărie, când ușor n-a fost. Dar, de demult și până acum, prin toate câte am trecut, Dumnezeu mi-a întors zâmbetul Lui, chiar dacă nu atunci când eu îi ceream, când sufletul și trupul meu aveau nevoie de sprijin. Clipa de lumină a vieții vine precum ziua după întuneric. Trebuie însă să avem puterea și înțelepciunea de a traversa întunericul fără grabă.
Acum, pe unde merg, caut bisericile. Bisericile în singurătate, unde doar eu și Dumnezeu suntem. Într-o intimitate permisă și binevenită. Unde El tace și șoaptele mele îl strigă. Îl cheamă și îi mulțumesc. Unde palma Lui părintească mângâie fruntea îngândurată de multe neînțelesuri și toate câte mai sunt de îndurat și făptuit. Însă, simțindu-i prezența, loc de speranță este. Așa cum știu că Biserica din Livadă, parte a Muzeului Pietrei din Sângeru – Prahova, își va găsi încheierea naosului cu meri. Acoperișul va fi gata la un moment dat, cu sprijinul Lui, cu dorința mea și, poate, cu ajutorul unor semeni. Finalitatea lăcașului face parte din misiunea de la care nu abdic. Cândva se va întâmpla, iar cel ce a ctitorit biserica, la rându-i, umărul va pune, chiar dacă departele lui e mult prea departe de lumea mea.
Bisericile, în timp și cu sacrificiu se clădesc, așa cum zidurile Bisericii din Livadă s-au înălțat, pe temelii de piatră și sudoarea suferinței! Cu lacrimi nevăzute și dorința de a dărui ceva. Lui Dumnezeu și posterității. Un loc de rugăciune, de tihnă și de mulțumire!
