Luiza Rădulescu Pintilie
Cu siguranță, calendarele temporale arată pentru artistul vizual Amalia Suruceanu tot începutul tomnatic de octombrie. Îndrăznesc totuși să cred că filele calendarului său sufletesc așează, în același timp, curgerea fiecărei clipe sub semnul… câtorva anotimpuri, ca și cum unora ar vrea să le întârzie plecarea, iar altora să le grăbească venirea și tuturora să le surprindă frumusețea, culorile, parfumul, emoția, speranța, melancolia, dar mai ales lumina. Poate și de aceea a ales ca, dintre toate numele pe care ar fi putut să le dea expoziției sale personale deschise, chiar în aceste zile, în ineditul Castel “Iulia Hasdeu” de la Câmpina, să-și reunească lucrările sub o titulatură simplă și cuprinzătoare în același timp: ”Câteva anotimpuri”. Și personal, cu regretul de a nu mă fi aflat printre aceia care au descoperit, încă de la vernisajul expoziției, aceste anotimpuri, pot să spun că, fie și întârziată, o asemenea întâlnire e una dintre acele bucurii pe care a meritat să mi le dăruiesc privirii și simțirii lăuntrice. Mărturisesc de aceea că, la ceasurile amiezii ultimei duminici de septembrie, răgazul orei petrecute la răspântia sufletească a câtorva anotimpuri a avut o intensitate, o plinătate, pe alocuri o unicitate pe care mi-a făcut bine să le trăiesc, să le îmbrățișez și apoi să le iau cu mine. Am văzut ca elevă de câteva ori castelul ce găzduiește expoziția și am scris, ca jurnalist, de mai multe ori despre el. Am citit, de și mai multe ori, despre istoricul locului și despre legendele care îl înconjoară. Am încercat însă să nu las nicio amintire și nicio prejudecată să mă însoțească și m-am străduit să privesc ca și cum nu aș mai fi trecut niciodată prin acest loc și aș fi văzut totul, chiar atunci, pentru prima oară. Așa că, m-am concentrat , întâi de toate, asupra tablourilor pe care venisem să le văd și mi-a plăcut să descopăr pe pervazul elegant al ferestrelor, sprjinindu-se de splendida teracotă albă a sobelor, oglindindu-se ușor în cristalul unor oglinzi sau sub lumina strecurată, ușor prefirată, de afară, ghioceii unui anotimp al
renasterii – primăvara, înfloriți, cu har, pe o bucată de sticlă, chipul unei veri a dăruirii, pe cel al toamnei roadelor, visurile albe ale iernii sau poveștile pe care le poate spune, în felul său, anotimpul ce va veni curând. În ziua în care, amenințător, s-a vorbit despre coduri de vreme rea de parcă urma să trecem prin potop, tihna ce m-a înconjurat a purtat miresme de galbene flori ale soarelui așezate într-un vas albastru ori risipite pe câmp, frumusețea unui braț plin de maci dintr-o altă vară, a bujorilor “nepereche”, a crengilor rupte dintr-o tufă de liliac, a delicatelor flori de magnolie, a pâlcului de mesteceni înalți până la cer ori unduirea ușoară a unui lac încărcat cu nuferi. Dovadă fiecare în parte și toate laolaltă ale crezului–mărturisire al artistei Amalia Suruceanu: ”Artist plastic autodidact, din Câmpina lui Nicolae Grigorescu venind, descopăr pe zi ce trece că sunt iremediabil îndrăgostită de pictură. O dragoste care a venit fulgerător și care s-a instalat pentru totdeauna în inimă, producând furtuni de emoții, de trăiri, pasiune. Pictez folosind tehnici și materiale diversificate, de la pensulă la cuțit, pictură în ulei, acuarelă, rășină, pictură pe pânză, hârtie, lemn, textile, sticlă, pictură murală. Sunt fascinată de fiecare pas pe care îl realizez pe acest drum. Restul este… bucurie “.
M-am conformat și nu am fotografiat nimic din jur, dar ochii mei au văzut potrivirea perfectă a lucrărilor expuse cu… simezele atât de aparte desenate de templul cu scara lui interioară urcând spre domul albastru ocrotit de statuia Mântuitorului, de biroul de lucru al savantului B.P. Hasdeu, cu atât de elegantele sale fotolii din lemn de nuc, în stil Rococo, ori cu splendida cameră cu cale dedicată Juliei Hasdeu. Am privit, de câteva ori, spre oglinzile cu rafinatele lor ancadramente sculptate, spre călimările cu cerneală și penițe pregătite să scrie caligrafic, spre vechi manuscrise, spre păpușa cu chip de porțelan și am așteptat ca dinspre cadranul unui ceas cu pendulă să aud bătaia vreunei ore exacte. Dar, mai ales, am privit, cu totul cucerită, micul grup al vizitatorilor cu care mi s-au tot intersectat pașii și privirile, impresionată fiind de alura lor seniorială, amestec de eleganță, noblețe și înțelepciune pe care mi-a făcut plăcere să le descopăr, să le admir, să le iau drept model despre cum mi-ar plăcea să mă văd peste ani. Nu sunt sigură dacă ploaia măruntă, care m-a întâmpinat la plecare, sau, de fapt, tot amestecul de trăiri și de gânduri pe care l-am luat cu mine m-au făcut să uit să fac , așa cum îmi propusesem, măcar o fotografie impunătorului castel peste care ultima duminică de septembrie scutura norii și frunze ruginii… Sau, poate, așa chiar trebuia să se încheie frumoasa întâlnire pe care tocmai o avusesem la răspântia sufletească a câtorva anotimpuri… O întâlnire la care, până pe 18 octombrie, oricine e așteptat!
