Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în singurătățile noastre paralele, în cotinuități pe care mă încăpățânez să le sudez, dar uneori am sentimentul că le adâncesc și mai tare. În ziua asta care se tot lungește în frământări, întâmplări și decizii cărora nu știu dacă e bine să le pun sigiliu, te caut cu ezitări. De când ai plecat, încerc. Acesta este cuvântul cheie! Încerc multe! Caut supraviețuirea acestui loc, dar mă pierd pe mine din vedere. Uneori mă arăt în oglinzi clare, alteori nu mă recunosc. Deloc! Și mă consolez cu gândul nealternativei. Un fel de compromis. Însă merită? Nu! Nu știu! Consum timp, energie, resurse materiale. Mă consum pe mine! Merită, oare?
De două zile, zac, la propriu. Am amânat evenimente importante, pe fondul unei răceli. Dar știu că e mai mult de atât. Un fel de trezire la realitate, de conștientizare a unui drum care se îngustează tot mai mult. Și, pe fondul acesta, în care multe angoase mă cercetează, m-am întors acasă. Am greșit! O greșeală care mă va costa ceva. Din dorința de a fi prezentă aici, unde câteodată se ivește cineva care ține să mă găsească pe mine, mă grăbesc. Și graba asta ajung să o plătesc, cu asupra de măsură. Poate că e semnul că trebuie să mă opresc. Să nu mai alerg. Să nu mai alerg fără răsplată, cel puțin. Poate că menirea mea e să fiu paza bună a acestui loc. Să-i țin de singurătate. Tot e ceva!
Degeaba încerc să aflu ce-i cu mine, cine sunt eu și ce trebuie să fac mai departe? Poate răspunsul se află aici, între zidurile acestea! În urmă cu două săptămâni, am urmărit reportajul despre Muzeul Pietrei, realizat de Alina Dima, pentru Travel Mix Channel. L-am privit ca și când n-aș fi știut nimic. M-a impresionat profund. M-am uitat la mine, ca la o străină, dar în străina aceea am văzut cazna, devotamentul și tot ceea ce nu se arată în fotografiile acestui loc. Am privit mai departe, prin profesionalismul Alinei, trecutul și istoria muzeului, dragostea poetului Lucian Avramescu pentru obârșie, apoi pentru posteritate, căreia i-a dăruit truda lui de ani și ani. După acel reportaj, multe ecouri frumoase au venit. Și multe întrebări mi-am pus. Poate e vremea să-mi dau răgaz, să le răspund…
Dragul meu, la răscruce de gânduri mă aflu, în pragul nopții, când mai aproape te simt, și confesiunea îmi pare facilă, ca o spovedanie dorită. Însă nu-i timpul să-ți spun concluzii, să-ți mărturisesc decizii! Las doar o strofă dintr-o poezie a ta, din care vei înțelege ce e de înțeles: „S-au desfrunzit cuvintele de sensuri/Vremea, bag seamă, nu se mai îndreaptă/Vin vijelii din nord, din vest, de-aiurea/Eu sunt o frunză ce pe ram așteaptă”.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
