Giorgiana Avramescu
Dragul meu, buni zori de duminică! În răcoarea acestei dimineți, în liniștea ei netulburată de glasuri stridente și zgomote urbane, la nașterea soarelui din pântecul dealurilor am asistat. S-a ivit încet, spre înaltul cerului. O înălțare divină, maiestuoasă! Privirea lui caldă mângâie verdele întins al pășunilor, mângâie spinările bovinelor, cabalinelor și ovinelor, pe cale de dispariție în multe zone din țară.
În Țara Lăpușului, unde mă aflu, multe se păstrează încă. Vechile tradiții, creșterea animalelor, dragostea de pământ, omenia. Aici, oamenii sunt buni și primitori. Harnici și neobosiți. Iubirea lor pentru pământul roditor, prin caznă se arată. Știu că efortul nu rămâne fără răsplată. Hrana sănătoasă, din miezul pământului se obține. „Avem de toate”, mi-a spus deunăzi o femeie care purta în spate, legat cu două curele, un coș dintr-un fel de stuf, nu răchita utilizată în zona Munteniei. M-a abordat pe o uliță a satului. „Ce faceți la noi?”, m-a întrebat, afișând un zâmbet prietenos. Am venit să descoperim locurile frumoase în care trăiți!, i-am răspuns. Apoi, conversația a continuat, ajungând la răspunsul „avem de toate!”, care pentru unii poate însemna puțin. Dar acest puțin, aici se obține greu, muncind din zori până-n seară. Acest „de toate” e împăcarea cu viața, e legământul sacru cu pământul.
Într-un alt sat, în încercarea de a întoarce mașina pe o uliță îngustă, un sătean și-a deschis porțile curții, venindu-ne în ajutor, fără să-i cerem. Bonomia nu are nevoie de strigăt. Ea se întâmplă firesc, atunci când există. Spre deosebire de alte sate, din alte zone din țară, unde la vederea unor străini, oamenii analizează, judecă, aici ești întâmpinat cu prietenie, cu priviri senine, nu acuzatoare.
Și credința, viața spirituală se păstrează altfel. Am simți lucrul acesta sâmbătă, la Mănăstirea Șatra, „Athosul” Maramureșului. Această denumire vine de la Şatra lui Pintea Viteazul – un vestit haiduc din Țara Lăpușului. Aşezământul monahal este de fapt o mănăstire de călugări, unde în prezent nu se mai află decât preotul care ține slujbele. În fiecare an, la 14 august, de Înălțarea Sfintei Cruci, și ziua în care, la 1703, a fost împușcat Pintea Viteazul, participând la Răscoala Curuților, aici vin sute de credincioși. Sâmbătă, pe o vreme cu ploaie și vânt, au fost mai mulți ca niciodată, după spusele polițiștilor care opreau mașinile din drum. „Nu mai puteți înainta, nu mai e loc. Niciodată nu a fost așa. Trebuie să mergeți 500 de metri pe jos. Altfel nu se poate!”. Și oameni de toate vârstele, părinți cu copii în brațe, urcau prin ploaie și vânt, pe drumul dintre păduri, spre mănăstire. Biserica plină, de jur împrejur, sub streșini, la fel, și zeci de persoane în curtea bisericii, sub umbrele, ascultau slujba, vocea preotului care răsuna nu doar acolo, ci ajungea departe, peste pădure, peste dealuri, dincolo de orizont.
Un sentiment de împăcare, de conexiune cu divinitatea am retrăit la Mănăstirea Sfânta Ana – Rohia, al cărei istoric ne-a povestit părintele Vlad, care ne-a arătat biblioteca rânduită de părintele Nicolae Steinhardt, conținătoare a 50.000 de volume, și chilia în care a trăit acesta. O încăpere modestă, unde pot trăi doar oamenii mari în spirit și simțire. Pe un pat mic și-a odihnit trupul, la un birou la fel de mic scria, iar soba de teracotă, pe potriva încăperii, ținea frigul departe, pe care părintele Nicolae îl îndura greu.
La Rohia, în paraclisul „Sfântul Nicolae”, de la demisolul noii biserici, am participat, alături de alți câțiva credincioși, la vercenia premergătoare marii sărbători de sâmbătă. Părintele Vlad mi-a spus că ziua liturgică începe din seara de dinaintea sărbătorii, și se încheie a doua zi, la asfințit. Tot acolo se află și icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Și una dintre minuni ne-a mărturisit. Un preot al acelei mănăstiri s-a îmbolnăvit în 1997 de cancer. A fost la Cluj, unde s-a tratat, iar de acolo medicii i-au recomandat să se întoarcă la mănăstire, spre a se stinge în liniște, nedându-i multe zile de supraviețuire. Ajuns „acasă”, părintele s-a rugat la Maica Domnului, spunându-i așa: „Dacă tu crezi că misiunea mea s-a încheiat, că nu mai pot fi de folos în continuare, eu plec împăcat. Dacă însă nu e timpul să plec, ajută-mă, Maică!”. Și l-a ajutat! Părintele a mai trăit mulți ani după aceea.
Dragul meu, zilele acestea mai aproape de Dumnezeu am trăit și ascultând glasul odihnitor al pământului românesc. Aici, în satul Cumșeni, la Agropensiunea „Pe Poderei”, construită și administrată de doi tineri frumoși și harnici, Diana și Ciprian Nodiș, m-am bucurat de tihnă și am înțeles de ce omul sfințește locul, am înțeles ce-i diferențiază pe oamenii de la sat. Căci săteanul român nu-i același în toată țara. El diferă de la o regiune la alta. Diana și Ciprian își păstrează identitatea, amprenta cosmică a locurilor acestora, chiar dacă sunt conectați la viața mereu în curs de schimbare, de permanentă adaptare. Fiecare are un job. Ea e agent de vânzări, el polițist, și împreună se ocupă de casa pentru oaspeți din toate zonele țării. Au o fiică de nouă ani, ce-i moștenește întru totul. Bianca, subțire și grațioasă ca o balerină, pasionată de limba engleză, luminează locul acesta. Alături de ei, m-am și ne-am simțit parte din familia frumoasă și armonioasă pe care o alcătuiesc. Maria Mitrache și Sergiu Cioiu, cu care am împărtășit bucuria acestor zile, rezonează cu spusele mele. Descoperind partea aceasta de Maramureș, descoperind suflete nobile și lăcașurile sfinte de aici, ne-am sfințit și noi gândurile, ne-am odihnit trupul și mintea, obosite de zgomotul urban și gălăgia gratuită a unor semeni.
Cu seninătatea clipelor mărturisite, te las acum. Mă așteaptă o nouă zi de descoperiri ale Țării Lăpușului!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
