Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bun găsit! E început de zi, dar pornesc rândurile acestea plecând de la un cântec nocturn. „Când se lasă seara, peste București, eu mă uit la stele, dar văd că nu ești/ Când se lasă noaptea peste viața mea, eu mă uit la lună, amintirea ta”. Într-adevăr, când seara se lasă peste metropolă, constat absența ta, dar se ivesc amintirile cu gust de vin roșu, metafore sublime și note muzicale romantice. Iar când noaptea se lasă peste viața mea, luna o caut să-mi arate drumul pe care se întâmplă să-l mai rătăcesc, în bezna deznădejdii. Continuând, inspirată de versurile aceluiași cântec, îți spun așa „când te-am cunoscut, Lucian, ochii tăi dragostea o povesteau, așa cum n-o știam/ când ai apărut, Lucian, cerul atotcuprinzător s-a deschis, luminând zborul meu înalt.
Acest cântec de la care am plecat, potrivit stărilor mele sufletești, a răsunat seara trecută, la Black Habit, în București. Vocea Anei Maria Godoroja, acompaniată de trupa Blue Spirit și pianista Andra Băcilă, a bucurat publicul alcătuit din actori, muzicieni, prieteni ai scriitorului Dan Mircea Cipariu, cu prilejul lansării cărții lui, „Cartușeria”. Evenimentul, organizat în chiar ziua lui de naștere, parte a proiectului „V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie”, a fost unul de excepție. Armonios s-au îmbinat versul, muzica și vinul bun. O seară ca un poem al dragostei, al prieteniei dintre oameni, al iubirii de carte, de poezie. Dan Mircea Cipariu și-a amintit că l-ai publicat cu mulți ani în urmă, în revista „Slast”.
Dragul meu, săptămâna care astăzi se încheie a fost una în care cartea a primat, apoi un remember al celui ce-ai fost, prin oameni cu care te-ai intersectat, ai colaborat de-a lungul anilor. De pildă, am avut bucuria s-o cunosc pe Cleopatra Lorințiu, pe care o știam doar prin scrisul ei și povestită de multe ori, de tine. La rându-i, Cleopatra te-a evocat cu căldură, amintindu-și momente senine din prietenia ce v-a legat.
De asemenea, la lansarea cărții „Fotografia din sertar”, semnată de psihologul Ilie Marinescu, numele ți-a fost rostit în repetate rânduri de Octavian Ursulescu, Ilie Marinescu și alții. Oriunde merg, prezența numelui tău mă însoțește. Și mă gândesc la spusele actriței Ioana Crăciunescu, aseară. Trecutul, frumos ori dureros, este o poartă deschisă prezentului și mai departe. Unii dintre noi suntem aleși să continuăm ceea ce alții au clădit cu dragoste, pasiune și crez. Oricât de grea ar fi misiunea, ea trebuie purtată mai departe, chiar dacă umerii se arată firavi. Nimic nu rămâne în trecut. Există o continuitate a vieții, a iubirii, a durerii chiar. Trecutul nu trebuie să împiedice evoluția, ba dimpotrivă. El este baza pe care înălțăm treptele spre împlinire. A unui vis, a unei dorințe, a destinului însuși.
Dar ce fac când noaptea se lasă, nu peste București, ci pe întreg universul meu? Cum mă desprind de bezna care-mi încătușează puterea de a izbuti? Cum înlătur piatra care mormântul existenței mi-l acoperă?
Iată întrebări la care răspuns primesc prin tăceri adânci așternute de aproape trei ani. Și prin îndemnul Ioanei Crăciunescu, de a nu mai căuta să aflu ceea ce timpul îmi va arăta fără să-l iscodesc. Să trăiesc. Atât! Să mă bucur de oameni. De vin, intimitate și poezie. De muzica glăsuită de voci armonioase. De zborul păsărilor cerului, de simfonia frunzelor, toamna! De tot ce-a fost și urmează să mai fie!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
