Florin Tănăsescu
Într-un nu ştim care sat, într-o nu ştim care bancă, stă „Elevul Dima dintr-a şaptea”. Cu gândul la recreaţia mare, că doar nu la carte!
Numai că doamna învăţătoare s-a gândit să facă om din el, nu teleleu. D-aia, la ora de dirigenţie, cadrul didactic a sunat mobilizarea clasei: „Copii, şcoala noastră trebuie să aibă cu ce se mândri. Deci mă gândesc că Dima ar fi potrivit pentru premiul de fruntaş la oraş. Îl ajutăm sau nu?”.
Camaraderia de şcoală gimnazială şi-a spus de îndată cuvântul. Întrebarea era cum trebuie pusă în practică deviza: „Totul pentru şcoală, totul pentru victorie în decembrie!”.
Chestia a fost simplă: deşi habar n-avea de „regula cu trei compusă”, elevul cu pricina trebuia să scrie o cărticică.
Un fel de alternativă la manualele şcolare, carevasăzică. Da’ cu poze, să nu plictisească totuși cititorul, în caz că l-apucă pe vreunul „fierbinţeala, maică” şi s-apucă de lectură.
Aşa se face că la ora de „Lucru manual” – sau cum s-o numi azi şi dacă mai există – fetele mai destoinice au încropit copertele. Sau coperţile! De parcă ar conta ambalajul – că era din vată de sticlă – important e conţinutul.
Cum şcoala beneficia de programul „Lapte şi popcorn”, s-au inspirat şi pentru antepenultimul capitol. Ăsta începea aşa: „Când a venit nea Gică cu furgoneta de-a împărţit laptele la fiecare, mie mi-a dat o litră mai mult. Plus câteva resturi de floricele, să am ce ronţăi la congresul cu părinţii. I-am zis «Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, bre! Ai grijă la drum. La prima intersecţie, virezi la drepta!»”.
Manualul-cartea, că uitam acest mic amănunt, se scria invers: de la final la început.
Sfârşitul îl vom şti prin decembrie.
„Cuvântul înainte”, ceva mai jos.
Pozele au fost luate pe şest de pe nişte panouri-reclame magaoaie ce mărgineau o autostradă ce urma să fie terminată la Sfântu’ Aşteaptă.
Mai spicuim câte ceva din Capitolul II, paragraful trei, alineatul patru: „Io, când eram mic, atât de destoinic eram, că nimeream guguştucii de la 107,16 metri. Când am plesnit nu’ş ce zburătoare, au compus unii un cântecel soldăţesc: «Odată am ucis o vrabie»”. Am ascultat melodia, am plâns şi-am cerut să fiu lăsat la vatră. Da’ cu pensie specială”.
Cartea prindea contur, Dima dintr-a şaptea a terminat şi capodopera, şi clasa a opta şi liceul.
„Cuvântul înainte”, că ziceam de el mai sus, sună cam aşa: „Las vouă moştenire/Literatura unui biet şcolar. Că de-aia adevărată, n-am habar”.
* Te uită cum ninge decembre… Nu plânge, citeşte-nainte!
