Giorgiana Radu-Avramescu
Bună noapte, dintre munți, dragul meu! Printre ceață și timide picături de ploaie, crestele se zăresc în întuneric. Plămânii lor respiră aerul rece, prea rece pentru mine, obișnuită fiind cu temperatura aproximativă de la Sângeru, unde nici prea cald, nici prea frig nu-i în vara care-i spre sfârșite. Peisajul este splendid însă. În drumurile mele din ultimele luni, în diverse zone pe care nu le luasem la pas până acum, constat cu uimire ce țară splendidă avem. Ce bogăție vizuală! Peisaje uluitoare. O îmbinare de munți și ape, de păduri și dealuri, câmpii ce se întind fără întrerupere. Verdele ierbii, verdele pădurilor niciunde nu-i așa. Nici măcar în Elveția, care mică fiind, are totuși bogățiile ei forestiere. Și cerul varsă o lumină aparte peste grădina țării noastre. Un rai care, din păcate, nu-i gospodărit în favoarea-i! Îl feliem, îl defrișăm în folosul altora, îl punem prea lesne la dispoziția celor ce știu să profite.
Cunoști mai bine aceste aspecte, așa încât mă întorc la raiul de la Sângeru, pe care mă străduiesc să nu-l las să pălească. Îl reanim din când în când, îi așez inima la loc. Inima ta care-a uitat să mai bată. Dar, măcar o dată în an, ea se face auzită, simțită. Pe 14 august. Împreună cu oameni care știu că inimile scriitorilor pulsează peste timp. Oamenii aceștia mă ajută fără pretenții, într-un demers sufletesc, spiritual. Fără ei, mai nimic n-aș reuși în ceea ce te privește. E un privilegiu pe care-l primesc cu recunoștință, și pentru care nu știu să mulțumesc dincolo de cuvinte modeste și prea uzuale. Ziua ți-a fost așezată în calendarul sângerean mai bine decât anul, anii trecuți. Așa mi s-a spus. Sigur că mereu e ceva de îmbunătățit, dar important e că s-a putut realiza ceea ce s-a întâmplat. Festivalul de poezie Lucian Avramescu, momentele artistice, cuvintele celor ce te-au evocat atât de frumos, de profund. Și eu, care am putut respira până la capăt, în ciuda durerii apăsătoare din piept. În câteva rânduri te-am rugat cu privirea spre cer, să mă mai sprijini puțin. Și ochii noștri s-au înțeles.
Evocat ești deseori, nu doar de ziua ta. De pildă, vineri, profesorul Adrian Cioroianu a pronunțat numele tău, nu doar ca pe acela care a scris versurile cântecului „Bună seara, iubito”, ci mai mult de atât. Am participat la un eveniment, la Muzeul Olimpia din Brașov, în cadrul căruia, cartea „Frumoasă era Sena pe sub florile mele – Notele unui ambasador român la Paris între Bataclan ‘15 și COVID 19”, semnată de Adrian Cioroianu, a fost discutată. Fiind o interacțiune și cu publicul, mi-am permis să-l întreb pe domnul profesor ce n-a scris în această carte? A răspuns, mărturisind ceva, spre bucuria auditoriului. Volumul este dedicat părinților și, totodată, profesoarelor și profesorilor de limba franceză pe care i-a avut între clasa a II-a și până la anii adolescenței, la Craiova. Ascultându-l pe domnul profesor, am descoperit un om cu multe calități, în afara celor profesionale, care l-au așezat în funcțiile deținute până azi, dar și în cea de acum, ca director al Bibliotecii Naționale. Sensibil, cu simțul umorului, cu pasiuni artistice (pentru benzi desenate, mai ales!), pasiuni culinare, un om care știe să guste viața cu ale ei simple, nu musai sofisticate, cu bucuria de a împărtăși semenilor din cultura acumulată, din trăirile sale ca om și ca deținător al unui statut diplomatic.
Și ca istoric are multe de împărtășit. L-am ascultat cu interes în cadrul celei de-a 16 ediții a Festivalului de Film și Istorii, de la Râșnov, în sala cinematografului „Amza Pellea”, unde a avut loc o dezbatere despre conducători și istoriile lor, susținută împreună cu colegul său istoric, profesorul Sergiu Musteață. Multe lucruri am aflat, și multe am constatat că mai sunt de știut. Prin astfel de oameni, de întâlniri, parcurgem file de istorie neștiută de publicul larg. Istorie care ne privește pe fiecare. Privește trecutul nostru, și din care putem lua aminte astăzi, pentru a scrie viitorul într-o lumină mai bună. Pentru că nu doar istoria formează lideri, ci și noi, prin complicitate, inconștient poate.
Dragul meu, mă împart între păstrarea amintirii tale ca scriitor și noi descoperiri de oameni, de vieți trăite și povestite de alții. Câteva voci importante mi-au spus: „E timpul să te construiești și pe tine, nu doar să fii purtătoarea amintirii lui”. Cum? Și de ce? Eu sunt doar umbra umbrei mele. Nu știu unde să mă situez. Ce să fac? Ce pot face? Știu doar că am nevoie de un job pentru a putea susține muzeul și pe fiica mea. Dar cum să fac să nu mă depărtez cu totul de locul acela? Nu pot fi în două locuri deodată. Mulți văd doar frumusețea, autenticitatea Muzeului Pietrei, dar greutatea susținerii lui o cunosc doar eu. Luciana, Lucian, Muzeu. Acestea sunt țintele mele. Giorgiana însăși, cu dorințele ei, cu nevoile ei sufletești absentează. Poate nu va fi prea târziu când gândul și-l va îndrepta și către ea. Cu certitudine cunoaște doar capătul de drum, alături de biserica din piatră. Până acolo însă…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
