Luiza Rădulescu Pintilie
Stingerea din viață, în miez de august, la vârsta de 90 de ani, a aceluia care a fost nu numai omul de cultură Nelu Stan, ci și un om al culturii și pentru cultură, mi-a alăturat sincerului gând de regret și sentimentul acut al pierderii încă a unuia dintre cei care au fost hărăziți ca, prin ceea ce fac și ceea ce sunt, să lase în lumea căreia i-au aparținut, pentru cine are ochi să le vadă, minte să le înțeleagă și inimă să le simtă- și dacă se poate mai devreme decât prea târziu – urme demne de respect și de admirație. În același timp, nu m-am sfiit să adaug larga reverență seniorială pe care am simțit că se cuvine să o facă gândul și sufletul meu la plecarea unuia dintre oamenii pe care am fost onorată și recunoscătoare să-i întâlnesc ca jurnalist, domnul Nelu Stan – despre care mi-e aproape imposibil să scriu la trecut – impresionându-mă prin felul luminos în care umplea nu numai spațiile în care se afla, ci și universurile lăuntrice, indiferent dacă recita din versurile lui Nichita Stănescu, dacă spunea propriile poezii ori epigrame, dacă interpreta vechi romanțe sau cântece de dragoste, dacă povestea, dacă făcea complimente feminității sau mângâia, cu vorbele sale, cu prezența sa, chipuri brăzdate de trecerea multor toamne ale vieții. Fost director al Palatului Culturii, fondator, la Ploiești, al primului club de jazz din România și implicat în organizarea unor ediții ale Festivalului de poezie „Nichita Stănescu”, pentru o vreme muzeograf, inițiator și, mai ales, însuflețitor, dintr-un preaplin interior și o intensă ardere sufletească al multor întâlniri cu poeți și scriitori, al altor și altor manifestări de fiecare dată ieșite din superficialitate și banal, nu există niciun dubiu că a lăsat, așa cum scriam chiar de la început, urme clare pe drumul pe care a mers și care, ca o formă de îndreptățit omagiu, ar și merita continuate. Am scris, de-a alungul timpului, nu despre puține din aceste manifestări, am realizat împreună interviuri, l-am ascultat cântând ori rostind versuri pe scene mai mari sau în vreun cămin de bătrâni. Absolut de fiecare dată am întâlnit un om aparte, amestec de erudiție, de noblețe, de politețe, de pasiune, de dăruire, de emoție, de sensibilitate, de trăire, de punctualitate și de respect față de propria persoană și față de cea aflată în fața sa , de eleganță, de frumusețe omenească și de spirit, așezate în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare notă muzicală. Cu siguranță, oficial, a existat un moment în care a ieșit la pensie, dar efectiv și afectiv nu cred că a fost în existența sa un hotar între cele două perioade existențiale, rămânând la fel de entuziast și dăruit. Când și când mă suna și mă ruga să scriu, în ziarul Prahova, câteva rânduri despre un eveniment sau altul, iar în ultimii ani despre acțiunile culturale și sociale organizate pentru vârstnici, pe care i-a mângâiat și încurajat nu o dată în stilul său atât de propriu și atât de firesc, rostind, ca un testament, mai mult decât profundele versuri ale poetului Costache Ioanid: “Ce școală înaltă e bătrânețea/ E cea din urmă facultate/ În ea înveți nu cum se-adună,/ Ci cum se lasă-n urmă toate/Talent, putere, frumuseţe tot ce te-mpodobea odată/ Se scutură ca trandafirii mușcați de brumă și de zloată./ Zărești adesea în oglindă un chip străin,/ Și ți se pare că totul e un joc de umbre și de oglinzi deformatoare./Și, totuși, dacă fața-i strâmbă iar pașii-mpleticiți și grei, tu porți în piept o așteptare, un freamăt lin de porumbei. /Căci dacă treci prin școala toamnei și-a-nfioraților nămeți,/ Tu știi c-ajungi bogat și tânăr la poarta nesfârșitei vieți./(…) Să poți păstra în suflet pace când ești ca marmora sub daltă… /Să pierzi orice, dar nu nădejdea…/ Ce har măreț ! Ce școală-naltă”. Sunt multe alte gânduri care m-au tot însoțit în zilele din urmă, dar mai ales acela al dispariției a încă unui stâlp dintre tot mai puținii care țin o lume a celor care sfințesc locurile prin care trec, făcând ei înșiși schimbările în bine și în frumos pe care le caută, cu știință de carte, cu pricepere, cu seriozitate, cu implicare, cu dăruire, cu bun simț, cu modestie, cu respect față de valori și de principii, dar și față de oameni.Ba, aș îndrăzni să adaug că și cu un soi de sacrificiu pe care prea puțini îl înțeleg… Și nu aș putea încheia rândurile acestea fără să adaug, fie și în trecere, fără o ordine anume, fără o ierarhie, ci doar așa cum le regăsesc în arhiva mea de suflet, numele câtorva alți oameni din aluat bun, față de care eu, ca om și ca jurnalist, am făcut, tot în gând și în inimă, aceeași reverență seniorială amintindu-mi cum, la rându-le, au ars până la sfârșitul vieții – după cum i-am cunoscut eu – ca o lumânare, pentru harul și crezul lor, cu o modestie și o noblețe tot mai rar de găsit: profesorul emerit, scriitorul și istoricul Paul D.Popescu, ale cărui manuscrise aduse pentru rubricile semnate, mulți ani, în ziarul Prahova mă impresionau de fiecare dată prin caligrafia perfectă și acribia nedezmințită; profesorul, omul de cultură și muzicologul Alexandru Bădulescu, cu admirabila sa statornicie de a scrie despre oamenii și locurile Prahovei care au însemnat ceva în universul muzical național și internațional și neobosita sa trudă de a continua să inițieze și organizeze manifestări culturale intrate în tradiție, unele dintre ele așezând Ploieștiul și Prahova pe harta lumii; directorul timp de 30 de ani al Casei Cultură a Sindicatelor Ploiești – Ioan Bălcinoiu, cel care nu numai că a înființat Ansamblul Folcloric „Chindia”, cunoscut în întreaga lume și o bibliotecă al cărei fond de carte depășea 70000 de volume, dar a reușit să ridice instituția la rangul unui adevărat centru de artă și cultură; profesorul Octavian Bălteanu, a cărui rigurozitate și punctualitate în a se informa și redacta textele publicistice din lumea sportului au fost și rămân, din punctul meu de vedere, demne de a fi studiate ca exemplu, iar cărțile pe care le-a scris – mărturii documentare de certă valoare, ca să nu mai spun că politețea sa ținea nu numai de regulile bunelor maniere, ci și de o căldură sufletească pe care o mai regăsesc încă în mesajele pe care le descopăr, din când în când, în telefon. Și dacă spațiul nu îmi îngăduie să continui prea mult această frumoasă, onorantă și îndatoritoare înșiruire, nu aș putea încheia fără să amintesc de inginerul Constantin Ilie – stins nu cu mult timp în urmă din viață și îndelungata sa implicare de a pune în valoare personalitatea și opera marelui arhitect Toma Socolescu, de profesorul Nelu Ghiorghe – care a reușit să transforme, prin Casa de Cultură din Plopeni pe care a condus-o, orășelul cunoscut drept unul muncitoresc într-un mic univers al culturii, al artei, al educației făcute la cel mai înalt nivel, de profesorul și renumitul pianist Mircea Vasilescu, imaginea domniei sale, pe holul prelung , de la etajul șase, al “Casei Albe”- unde s-a aflat mulți ani redacția ziarului Prahova, mergând încet, ca să nu deranjeze nici măcar cu zgomotul pașilor, în trenciul său lung și purtând în mână o plasă plină cu partituri, fiind pentru mine de neuitat, la fel ca emoția, până la lacrimi, cu care mi-a mărturisit dorința de a participa la celebrul festival al romanțelor de la Târgoviște, unde a fost premiat nu o dată, pentru creațiile sale, cu o piesă dedicată mamei și încredințându-mi mie mult prea onoranta șansă de a scrie versurile. Iar ca să închei cumva exact din punctul din care am pornit aceste rânduri, am să mai adaug doar că între piesele interpretate cu talentul, cu emoția și căldura care l-au caracterizat pe artistul Nelu Stan a fost și romanța aceasta – “Măicuța mea”.
…Nu am niciun dubiu că- așa cum spune poezia pe care am invocat-o ceva mai sus – „bogați și tineri” vor fi ajuns la poarta nesfârșitei vieți cei cărora mi-am luat îngăduința să le dedic aceste modeste rânduri, fiindcă mai ales pe bogăția spirituală și tinerețea de spirit și-au purtat, treaptă cu treaptă, pașii vieții și, pentru cine le caută atent și vrea să le vadă, vreau să cred că există urme de neșters și așa se și cuvine să rămână, fie și doar pentru a-i călăuzi pe cei care vor alege în prezent, ori în anii viitori, să meargă, mai departe, pe un asemenea drum.
