Ana Luciana Avramescu
Hei, tată! Aventura mea către necunoscut nu e așa pașnică pe cum am crezut. Oamenii din jur nu sunt așa binevoitori precum par, apropiații nu te vor niciodată mai bine decât sunt ei, sprijinul de care avem uneori nevoie nu îl găsim decât în noi, și foarte rar în cei de lângă noi. Acestea sunt doar câteva ziduri de care m-am lovit, și presimt că mai sunt o mulțime.
Am rămas amândoi la muzeul care astăzi transmite cuvintele pe care tu n-ai mai putut să le rostești în ultima perioadă a vieții tale. Fiecare piatră are amprenta ta, fiecare încăpere are mirosul tău, miros de piatră. Nu îmi dau seama dacă tu însuți te-ai transformat într-o stâncă sau doar mi-a împietrit mie sufletul de aproape 3 ani …
E greu… E greu să nu mai auzi “Sunt mândru de tine, orice ar fi “ sau “Te iubesc, indiferent de greșelile pe care le faci” …
Replicile tale destul de dese.
M-ai abandonat într-o lume în care nu știu să fac diferența între bine și rău. Într-o lume care cere prea mult de la mine și care nu îmi oferă mai nimic în schimb. Într-o lume în care singura mea dorință e să nu fiu iar abandonată. Într-o lume care nu are un ghid de instrucțiuni, și nu știu ce să fac încât să fie corect.
Lumânările pe care ți le aprind zilnic mi-au devenit cele mai bune prietene. Ele îmi ascultă toate poveștile și nu mă judecă. Nu fug de lângă mine, iar dacă flacăra se stinge, o reaprind cu ușurință. La un moment dat și ele se topesc, dar odată cu ele se topesc și lacrimile și poveștile mele.
O să mă topesc și eu într-o zi. Sper ca atunci când îmi iau rămas bun de la tot ce a fost al tău, să fii împăcat și mulțumit de realizările mele. Să nu regreți misiunile pe care mi le-ai lăsat.
Ești ceea ce mi-a rămas într-o lume în care nu mai exiști de fapt. În brațele tale fug când visez urât sau când mă doare ceva. Am sesizat că și crucile pot fi luate în brațe la fel ca un om. Și crucile ne împărtășesc durerile lor, doar prin simplul fapt că există.
Mi-e dor de tine … Sunt atât de fericită că nu te mai văd suferind, însă totodată sunt atât de tristă că nu te mai pot vedea niciodată …. Oare ce părere ai avea acum despre mine? De fapt … nici nu vreau să știu. Mi-ai promis că o să vină vremea când ne vom revedea și vom povesti tot ce tu ai pierdut pe parcursul anilor. Atunci te las să tragi o concluzie.
Momentan, umblu prin beznă și nu știu cât mai am până la lumina soarelui. Poate îmi vei arăta tu, dar, până atunci, urează-mi succes …
Pe curând, tată … Încă te aștept ca și când …
