George Marin
M-am entuziasmat la fel ca toată lumea, în ciuda realismului care nu îmi dă pace la fiecare meci al echipei naționale. Am lăsat să treacă timpul pentru a putea înțelege ce au realizat echipa noastră și fotbalul românesc prin prezența și evoluția la acest EURO. Aceste rânduri au așteptat încheierea semifinalelor pentru ca balanța în care au fost așezate toate cele să arate corect. Sigur, nu putem să judecăm doar prin prisma prestației noastre. Nu am jucat singuri. Competiția se desfășoară cu mai mulți participanți. Ne raportăm la cei din frunte. Adică acolo unde dorim să ajungem și unde credem, mai puțin real și mai mult visător, că ne este locul.
Primul meci a fost cel care ne-a entuziasmat. A arătat coeziunea dintre jucătorii noștri. Da, ei au format un grup unitar care a întâlnit o colecție de indivizi care au jucat fiecare pentru sine în baza datelor acelui deseori păcălitor Transfermarkt! Privind la rece, victoria a venit în urma a două gafe ale portarului ucrainean Lunin, poate și dărâmat psihic de absența din poarta Realului madrilen tocmai în finala Champions League. Pe de altă parte, ai noștri au jucat îmbărbătați de susținerea din tribună, o mare îmbrăcată în galben, o mare care și-a revărsat valurile diasporei românești de pe tot globul într-o superbă manifestare a dorului de casă în fața reprezentanților nației. Pe lângă susținerea din tribună, sunt convins că jucătorii noștri au fost impulsionați și de acel șut în fund care te trimite un pas înainte, pe numele său real huiduiala de la finele meciului pregătitor cu Bulgaria, sunet persistent în urechi oricâte dopuri ai folosi.
În al doilea joc, trezită la realitate de Slovacia că nu va câștiga doar intrând pe teren, Belgia ne-a pus la punct, chiar dacă ai noștri au încercat să se agațe în meci. A fost primul avertisment că există o diferență de nivel între noi și cei mari. Să nu uităm că Belgia ocupa, în acel moment, poziția a treia în clasamentul FIFA. Și Belgia nu ar fi pierdut cu Slovacia dacă din grupe s-ar fi calificat doar două echipe, nu și locul al treilea. Cu siguranță că ar fi avut altă abordare a competiției!
Meciul al treilea a fost cum a fost. Nu vă grăbiți să afirmați că îl declar blat! S-a jucat cât s-a jucat, după care motoarele ambelor combatante au mers la ralanti, cum s-a mai întâmplat și altor echipe cu mai mult ștaif decât cele două implicate în jocul despre care discutăm, gândul plecând direct către grupa vecină, la Portugalia – Georgia. Acest joc al nostru mi-a amintit de Lăcătuș – mai ales la CM 1990 – sau de Bebe Năsturescu, pentru cunoscătorii cu mai multă experiență de viață.
În fine, cu Țările de Jos – folosim denumirea oficială – am arătat că avem forță și am putea realiza ceva dacă meciul, sau măcar mitanul, ar dura cam jumătate din cât durează acum. În plus, parcă nici „sufletul” nu a mai fost „suflet”. Cred că în subconștient a mai sălășluit sentimentul datoriei împlinite. Ne amintim cu toții de afirmația făcută de echipieri, cu hotărâre, înaintea competiției: „Ieșim din grupe!”. Apropo, vedeți cât de amăgitor poate fi locul întâi într-o grupă? El are valoare doar dacă este susținut de victorii pe linie în acea grupă completate de o continuare validativă.
Partea bună a acestui turneu a definit-o selecționerul Edward Iordănescu, care a dovedit că știe ce face în ciuda tuturor contestărilor venite din toate părțile, contestări la care și subsemnatul a aderat la momentul retrogradării în divizia C a Ligii Națiunilor. Partea bună a fost coeziunea care, deși suplinește multe pe teren, din păcate nu poate suplini și valoarea. Acum, lui Iordănescu Jr., sau celui care va fi selecționer, i se va cere calificarea la CM de peste doi ani. De data aceasta va fi mult mai greu de obținut calificarea din grupe, dar va fi mai ușor pentru noi să o obținem prin intermediul Ligii Națiunilor, unde vom da peste Kosovo, Cipru și Lituania, la care se poate adăuga un baraj cu echipe de măsura noastră. Dar trebuie să ținem cont că Cipru și Kosovo, mai ales aceasta din urmă, sunt la nivelul nostru. Sau foarte aproape.
Pe lângă acest câștig al echipei naționale, mai este cineva care poate trage foloase: Burleanu! De când e șef peste FRF, așa cum este el, a făcut câteva reforme. Poate unde trebuie, poate unde nu trebuie. Dar, le-a făcut, trebuie să recunosc deși nu îl simpatizez absolut deloc pe președintele FRF. Desigur, Burleanu nu va putea eradica și ce a moștenit și ce a făcut Mircea Sandu – cred că acea Cooperativă încă mai trăiește, deși se mișcă în baston! – dar acum are șansa să cultive această generație și să le crească pe următoarele. Este un moment care nu poate fi ratat decât dacă Burleanu și cei apropiați lui din FRF sunt interesați doar de buzunarul propriu. O generație de valoare se crește printr-o muncă susținută și concertată cam în zece ani, după cum au demonstrat cazurile cunoscute. Nu se poate ști dacă Burleanu va sta încă o decadă la FRF. Poate va fi el, poate va fi cineva apropiat lui. Dar apariția unei generații de valoare îl face vizibil pe orice șef de federație. Asta îl va ajuta pe Burleanu în progresia pe care și-o dorește, pentru că, privind printre cutele jaluzelelor, ținta lui Burleanu nu este UEFA, ci FIFA! Dar, la FIFA nu știu să fie cineva sub 50 de ani în pozițiile cheie. De aceea, UEFA nu va fi decât o stație intermediară.
Așadar, ne vedem la Liga Națiunilor și în calificările pentru „Mondiale” la anul. Dar, de vorbit, vorbim peste zece ani!
