Luiza Rădulescu Pintilie
Fără a plănui îndelung, ci doar după un gând apărut la întretăierea drumurilor dimineții zilei de sâmbătă, 20 iulie, când a fost prăznuit Sfântul Ilie Tesviteanul – cel al cărui nume, venit din ebraică, se tălmăcește “Dumnezeul meu”, am trecut pragul Mănăstirii Ghighiu, aflată nu departe de Ploiești, la marginea comunei Bărcănești. Puțin după ora nouă, mi-am lăsat privirea și gândul purtate, pe tot drumul de acasă, dinspre Valea Slănicului, trecând prin câteva sate și comune, iar apoi pe șoseaua de centură Ploiești-Buzău, de tot ceea ce am văzut pe fereastră, În fapt, mai totul amorțit sub arșița zilelor și nopților trecute și care reîncepuse să se întețească, încât puțini au fost oamenii pe care i-am zărit și multe semnele unei sufocări care făcea ca până și mașinile mari, cu care ne-am tot intersectat, să mi se pară că înaintează cu greu. Lanuri de porumb cu frunza răsucită, câmpuri de floarea soarelui neocolite de uscăciune. Undeva o fântână cu ghizdurile dărăpănate și găleată ruginită, îndreptând gândul spre regretul că trecătorii nu-și mai pot potoli setea, mai ales în vremurile acestea tot mai cuprinse de foc și pară, cu apa ei rece! Lângă un pâlc de sălcii bătrâne, semn al uneia dintre prea multele tragedii care însângerează drumurile – cinci cruci de fier forjat, cu flori din plastic, și ele decolorate și topite de atâta căldură! Dinspre cer – un fel de ceață care, amestecată cu mirosul întețit de petrol și gaze, făcea aerul și mai de nerespirat. Rar de tot vântul mișca frunzele, iar asfaltul încins lucea deja orbitor. Cu mult înainte de poarta mănăstirii și mult dincolo de ea – mașină lângă mașină, cu numere de Prahova, de București, dar și de Dâmbovița, Buzău și alte colțuri de țară. Peste drum -în zona largă a unei parcări pietruite, mai mult de jumătate din locuri erau deja ocupate și mașinile continuau să vină și iar să vină. Încă înainte de a trece drumul, am auzit răsunând “Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!”. Apoi, ceea ce m-a impresionat încă de la prima privire și a rămas nu doar în gândul cu care am plecat, ci și în acela cu care scriu aceste rânduri, a fost mulțimea de oameni aflată oriunde ai fi întors capul. Bărbați și femei de toate vârstele, copii. Persoane singure, sprijinindu-și anii și pașii în câte un baston, grupuri mai mari ori mai mici. Oameni opriți ca și mine să privească bolta cu sfinți de la intrare, adăpostindu-se la umbra spendidelor arcade verzi sau înflorite, ascultând slujba așezați pe băncile ce străjuiesc aleile, făcându-și loc să intre în biserica mare cu policandrele ei din alamă cu îngeri, serafimi și vulturi și din care se auzeau cântările Litughiei, înaintând spre biserica mică ori înspre izvorul tămăduitor, despre care se spune că ar fi țâșnit pe locul pe care cândva ar fi călcat însăși Maica Domnului. Nu știu nici când, nici de unde mi-a rămas în minte că în Sfânta Scriptură scrie de cel puțin 700 de ori că Biserica este adunarea celor chemați. Însă o asemenea adunare mi se păreau a fi toți aceia cu care mi-am intersectat pașii în curtea mănăstirii ridicate acum mai bine de patru secole, în mijlocul unei păduri din cuprinsul legendarilor codrii ai Vlăsiei și, aș îndrăzni să spun, că și starea aceea de pace care parcă îmblânzea și arșița, îndepărtându-ne de toate alergările noastre de fiecare zi și toate deșertăciunile lumii din are venisem. Se spune că două ar fi motivele pentru care aleg cei mai mulți să treacă pragul acestui sfânt lăcaș: acela de a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă din Siria și izvorul tămăduitor. Dar cine ar putea spune ce purta în gând și în inimă fiecare din marea aceea de oameni răsfirată în fiecare colțișor umbros ori atât de frumos înflorit?! Se mai spune că omul are atâta sfințenie câtă rugăciune poartă în el și adevărul este că am văzut câteva chipuri în a căror tinerețe ori, dimpotrivă, îmbătrânită trecere prin viață am zărit parcă încremenirea din sfintele icoane. Și, recunosc, parcă dintr-o data am înțeles și de ce Biserica a rămas constant, în ultimii zece ani, instituția în care, după Armată, dincolo de controversele care nu au ocolit-o, românii au cea mai mare încredere, iar 95 la sută dintre ei cred în Dumnezeu.
