Luiza Rădulescu Pintilie
Prea grăbiți să trecem prin viața ce ne-a fost dăruită,
Ne risipim adesea timpul, clipă cu clipă,
Căutând, pătimaș, a marii fericiri cărare pietruită
Și fără a vedea poarta ce așteaptă să ni se deschidă dincolo de cea pe care tocmai am găsit-o zăvorâtă.
Corăbieri pe întinsa mare a existenței noastre,
Ne lăsăm tot mai mult purtați de a vremurilor șubredă luntre,
Debusolați aproape la fiecare furtună ce ne spulberă o punte
Dintre cele care ne leagă trainic, cu fericiri și nefericiri, de noi și de lume.
Privim pierduți în zare, dar fără a vedea,
Auzim adesea, fără însă a și asculta,
Prizonieri ai iluziilor cu care ne ducem lupta
Din turnul de fildeș pe fereastra căruia scrutăm adesea viața
Și deasupra căruia ține farul aprins însăși speranța,
Balanța care ne păstrează în echilibru, în bucurie și în lumină existența,
Nouă, risipitorilor de timp, clipă cu clipă,
Căutând, pătimaș, doar a marii fericiri cărare pietruită
Uitând, iar și iar, cheia închisă în propria inimă
Și riscând să lăsăm închisă poartă care așteaptă, chiar în această clipă, să se deschidă…
(15 iulie 2024)
