Luiza Rădulescu Pintilie
Ca de fiecare dată când mi-a făcut bucuria și onoarea să îmi ofere personal, la redacție, un nou volum ce îi poartă semnătura, ceea ce m-a atras întâi de toate la recenta carte ce reunește poezii scrise de distinsa profesoară Viorica Răduță și apărută la Editura Charmides a fost titlul: “cum îngheață rochia miresei”. Începând de la scrierea cu literă mică și până la inedita alăturare a unui verb puternic, care îți atinge inima cel puțin cu un frison doar citindu-l, de puritatea, frumusețea, eleganța și delicatețea pe care le întruchipează, prin definiție, o rochie de mireasă. Apoi, completarea acestora, pentru a întregi coperta, cu imaginea aproape apocaliptică a unei așezări gri, în ruină, coborâtă parcă, prin forța metaforei, de pe genericul unui film de Oscar.
Fără a avea priceperea și autoritatea argumentelor criticului de specialitatea, ci doar bazându-mă pe emoția pe care mi-au transmis-o scrierile sale, fie ele proză sau poem, nu am avut nici cea mai mică îndoială a reîntâlnirii cu aceeași “voce”aparte din ultimele două decenii și într-adevăr, de la primele pagini, am redescoperit lacrima adâncă- fără a fi nici patetică, nici a se autovictimiza – dar și realismul lucid al celei care a scris “Patimi după mine” (1998, volum de debut), “Mama întreabă dacă stau până seara” (2013), “Arsura umblă după trup” (2018), “Ai moartea pe față” (2021), “Înainte de exod” (1998), “Hidrapulper” (2007) ,”Vremea moroiului” (2015), “Orașul închis” (2017) sau “Un calcan pe Lipscani” (2021). Criticul Christian Crăciun concluzionează, în rândurile scrise pe ultima copertă a cărții: “Poezia de față nu te iartă, nu te lasă să închizi ochii, să întorci capul de la realitate. Nu e o evadare, ci o invadare. Războiul sau frontul poartă rochia miresei, ca într-o nuntă a ororii la care suntem martori (sau participanți?). Un excepțional volum de adevărată poezie civică “. Și, cu siguranță, oricine citește cele aproximativ cincizeci de poeme dense îi va da, cu asupra de măsură, dreptate la fiecare din cele nici o sută de pagini ale cărții. Fie că este vorba despre partea întâi a volumului – “deschide pumnul de pământ de acasă”, cu trimitere la pierderea celor dragi, din familie, fie despre cea de-a doua parte, mult mai amplă, cu referire la ororile și tragismul războiului din Ucraina: ”războiul poartă rochia miresei .departe”. Și dacă, așa cum am mărturisit încă de la începutul acestor rânduri, titul a fost pentru mine, încă de la prima citire , o cheie a cărții, aveam să descopăr apoi că prin felul în care și-a denumit autoarea fiecare poezie tu, cititorul, primești, de fapt, un fel de legătură de chei cărora nu îți rămâne decât să le găsești ușile potrivite spre a fi deschise . Și, într-un fel, să înaintezi, odată cu fiecare nouă pagină, prin labirintul de scene, de sensuri, de realități, de planuri, de unghiuri, de instantanee, de înțelegeri, de povești în poveste ce ți se propun, descifrându-le cu propria experiență, cu propria capacitate de a pătrunde dincolo de fiecare cuvînt, de fiecare rând. Să vezi că “fereastra nu mai trece pe drum”, “întunericul se uită la tine”, “ de la un timp vântul e câmp și moloz; o piatră”; “noaptea încape pe sârma de rufe”, “cerul e prea înalt”, “trupul copilului e o bucată de gheață”, “femeia își aude oasele”, “nici moartea nu are o lampă să vadă”, “ moartea se liniștește”, “ploaia intră în somn”, “viermii ieșeau din om”. În fapt… cum îngheață rochia de mireasă!
