Florin Tănăsescu
E ca-n dragoste şi chestia cu ura asta. O graniţă foarte subţire le desparte. Ştiu, m-ai mânca, da’-n canibalul politic din tine a mai rămas o brumă de omenie.
Bârfeşte-mă, dar să n-audă toată lumea! Doar cine nu ne cunoaşte pe amândoi.
Vorbeşte-mă de rău, dar cu amortizor! Ştiu, e greu să dai sonorul mai încet, da’-ncearcă. Încearcă şi poate vei reuşi să te linişteşti. Să ai o viaţă normală. Cât de cât!
Ştii cum e vorba „Aseară ţi-am luat basma/Şi-acum te văd fără ea”. Ştiu unde e: tot vrei să mă-mbrobodeşti şi pe mine, şi ţara. Nu ţine! Doar ţi se pare că da.
Ţi-aduci aminte? „Aseară ţi-am luat cercei/Astăzi te văd fără ei!”.
Nu-i scoate la vânzare, nu-i da la fier vechi. Sau măcar mai aşteaptă să crească inflaţia, să scoţi un preţ mai bun. Şi nu-ţi fie teamă că vei fi arătată cu degetul. Sau că vei fi judecată!
Codul Penal nu incriminează „vânzarea de podoabe”.
Oamenii, în schimb, urăsc „podoabele”.
Urăşte-mă, dar nu de la portavoce! Nu mai striga „Sunt gata să mor pentru ţara asta!”. Nu eşti, nefiind nici spovedit, nici împărtăşit! Şi asta fiindcă n-ai niciun Dumnezeu!
Urăşte-mă da’ mai cu perdea. Nu de alta, dar eu n-am fost şi nu voi fi niciodată amanta ta. Chiar dacă animalul politic din tine are instincte primitive.
Nu-ţi pune poalele-n cap strigând „dragostea mea pentru tine/Arde macii pe coline”!
N-o face, fiindcă este păcat să pângăreşti unele dintre cele mai frumoase două versuri româneşi!
Leapădă-te de mine, dar fără martori. Şi nu zice de trei ori chestia asta, că şi alţii se vor lepăda de tine. Dacă nu azi, mâine. Şi pe vecie!
Urăşte-mă, da’ mai cu perdea!
Recită în gând, să nu te-audă lumea cu frică de Dumnezeu „Dacă ură nu am, nimic nu sunt”!
Nu de alta, dar eşti totuşi om, cât timp ai ceva sentimente. Indiferent care…
Urăşte-mă, da’ să ştiu numai eu.
Numai aşa, în ascuns rugamă-voi pentru sufletul tău chinuit.
Fiindcă odată, nici tu nu mai ştii când, şi tu ai iubit!
