Luiza Rădulescu Pintilie
În a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, în Lunea Rusaliilor, s-au auzit devreme cântările Utreniei și ale Liturghiei, rugăciunile înălțate către Dumnezeu, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul – a cărui naștere a fost de asemenea cinstită în această zi – și în biserica purtătoare a hramului Sfintei Treimi construită la marginea satului Sfârleanca din comuna Dumbrăvești, pe o colină desfășurată cât cuprinzi cu ochii.
Și au avut ecou frumos între zidurile acestui sfânt lăcaș – ”zidit în Anul mântuirii 2003, cu osteneala doamnei Ocolescu Elvira (căreia i-a fost săvărșită slujba de parastas, în calitatea sa de ctitor, și la fel soților Vulpe Constantin și Parascheva) și fiica ei Gabriela, din București”, după cum stă înscris în pisania aflată deasupra ușii – rostirile de suflet ale credincioșilor prezenți alături de vrednicul și tânărul lor părinte paroh, Dragoș Ionuț Simion, și părintele îmbisericit Alexandru Dumitrescu. Mai la adăpost de arșița de afară, înconjurate de sfinți pictați tare frumos, glasurile, inimile și nădăjduirile s-au adunat laolaltă în fiecare cuvânt, în fiecare închinăciune și în fiecare îngenunchere: „Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Fără a putea întârzia prea mult, am dat ocol de câteva ori bisericii și, privind în jur, atrasă de pitorescul locului, m-am simțit însoțită de smerenia fiecărui gest pe care tocmai îl văsusem, de solemnitatea și însuflețirea fiecărui cuvânt, de imaginea pioșeniei unor oameni dintre care pe unii pe care îi știu din vremea copilăriei și a tinereții mele și care, nu în puține momente, mi s-au părut, sub povara gândurilor lor, un fel de statui-vii, binecuvântate de lumina ce pătrundea prin ferestrele mari. ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”, am spus și eu lângă crucea care m-am gândit că a fost sfințită poate chiar în ziua în care s-a hotărât ridicarea bisericii și care acum mi se părea, văzând-o cum se ridică din iarba pârjolită a locului, că ar cere îndurarea și binecuvântarea ploii cerești. Fără a ști că ploaia aceasta avea să cadă, peste doar câteva ceasuri, spre înserare, peste lanurile veștejite de porumb de lângă drumeagul ce mă adusese la biserică, dar și peste copacul ce străjuiește altarul unde se aprind lumânări pentru pomenirea celor plecați în veșnicie și sănătatea celor vii, peste clopotul ce vestește săvârșirea sfintelor slujbe, ori peste tufele cu trandafiri ce împodobesc pereții lăcașului cu patru hramuri, Sfintei Treimi adăugându-i-se și cele purtătoare ale numelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Acoperământului Maicii Domnului și Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Cu siguranță, stropii binefăcători vor fi bucurat și poienițele ce mărginesc drumul cu pietre și praf ce urcă spre biserică, într-ale căror flori de câmp am văzut și tufe galbene și parfumate de sânziene. Dar, mai ales, vreau să cred că ploaia aceasta va fi bucurat inimile și cugetele oamenilor și-i va fi întărit în credința lor că rugăciunile către Preasfânta Treime le sunt ascultate și că în tot și în toate câte țin de viața lor primesc ajutor și pavăză în fața celor rele.
