George Marin
Chiar dacă meciul cu ceea ce tatăl actualului selecționer numea „Licheștain” a fost doar un meci de pregătire mai mult pentru cei care au fost rezerve cu Bulgaria, rezultatul nu ne onorează absolut de loc. Ba chiar ne face de râs. Deși nu este normal, hai să trecem peste o nefăcută ca aceasta. Dar ce facem cu exprimarea pe teren? Hagi jr., pentru prima dată căpitan, a vrut prea multe și a reușit mai puține. A rămas pe retină doar centrarea precisă pentru unicul „glonț” trimis de Pușcaș peste poartă cu capul-umărul. Au fost situații multe în învălmășeala din careul celor din Principat, învălmășeală pe care nimeni dintre ai noștri nu a putut să o descâlcească pentru a putea contabiliza ocazii adevărate. Am mai fi avut și alte potențiale ocazii dacă nu s-ar fi jucat schema „FCSB”, diagonala Olaru către Coman, o idee bună deși exista și posibilitatea unei pase spre dreapta, într-un spațiu tot atât de generos de liber, soluție care ar fi dinamizat și mai mult acțiunea. Tot așa cum, spre final, s-a jucat schema „Parma”, cu pasa lui Man spre pătrunderea lui Mihăilă în zona centrală. O fi avut succes la Parma, dar la București nu a mers. Am pomenit numele a doi titulari din meciul cu Bulgaria. Da, la un moment dat, Iordănescu jr. a trimis pe teren „artileria grea”. Dar nici această forță combatantă nu a reușit să producă ceva daune la poarta unui goal-keeper în formă. În rest, au fost doar lovituri de berbec, dar poarta adversă nu s-a dărâmat ca pe vremea legiunilor anticei Rome. Așadar, cu atacul pozițional ne-am lămurit, nereușind nici măcar un gol în fața unei reprezentative aflate la coada clasamentului FIFA, pe locul 203 din 210 la ora meciului. Adversarul de vineri seara s-a luptat să nu primească gol, chiar și tăvălind-se pe gazon, căzând pe rând ca popicele, surâsul unui rezultat memorabil pentru ei lipindu-i strâns și îndelung pe gazon. Desigur, nu este vreo scuză că echipa noastră nu a marcat pentru că „bila” a dărâmat, cu sau fără voie, „popicele” echipei din Principatul pietrei luminoase (dacă este să ne amintim două vorbe din limba germană). Măcar un gol tot trebuia să le dăm! Altfel, de ce am mai avut meci cu asemenea adversar? Părerea unanimă este că, la apropiatul Campionat European, ne bazăm tot pe sclipirile lui Man, pe lansările din linia a doua pentru „săgețile” Mihăilă, Drăguș, Rațiu și care o mai putea să fugă mai tare decât apărarea adversă. Asta pentru că noi, românii, vom fi obligați de situație (a se citi calitățile și capacitatea adversarilor) să ne apărăm nevoile, neamul și, evident, poarta, așa cum s-au petrecut lucrurile și în memorabilele bătălii din ʼ94. Și poate mai avem ajutor de sus cu vreo minge trântită în capul cuiva, ca la Lucerna, în momentul, locul și cu direcția potrivite.
Am vorbit de popice, dar, dacă vă întrebați unde este istoria despre care am pomenit în titlu, lămurim și această chestiune. Cu vreo zece minute înainte de terminarea timpului regulamentar, un spectator aflat în dreptul băncii noastre de rezerve, câteva rânduri deasupra, s-a arătat „entuziasmat” de graba cu care a acționat Mihăilă la o fază la care a trimis mingea peste poartă și a exclamat, evident ironic: „La ce vă grăbiți atâta? Mai aveți zece minute și intrați în istorie!”. Lucru care s-a și întâmplat până la urmă. Nu mai trebuie explicat cine și în ce istorie urma să intre.
