George Marin
Dumneavoastră citiți aceste rânduri joi dimineață deși ele s-au pornit a fi scrise la trei ore de la încheierea partidei pornită în târzia seară de marți. Exact cât să faci drumul acasă fără să fii prins „în ofsaid” pecuniar de radarele de noapte. Dar timp berechet pentru a-ți putea decanta ideile despre meciul vizionat.
Cel mai bun cadou pentru Iordănescu jr. a fost că nu s-a accidentat nimeni, dacă ne gândim că Răzvan Marin a terminat meciul pe teren, deși a dat prilej de îngrijorare încă din primul mitan. Oricum, din acest punct de vedere, bulgarii au fost mult mai înțelegători decât Marius Marin, care a căpătat un avertisment după trei faulturi italienești, în neconcordanță cu cele adverse. Apoi, cu siguranță că selecționerul a fost mulțumit de unele – puține, totuși – acțiuni coerent purtate, deși cele din apropierea careului advers au lăsat uneori senzația de mingicăreală. Dar, finalizarea a șchiopătat. Ori s-a pierdut mingea în aglomerația bulgară din careu, ori nu s-a șutat în momentul potrivit, ori mingea a întâlnit blocajul advers. Dar și așa, poarta adversă nu a fost atinsă decât de trei ori, una din situații fiind exact lovitura de pedeapsă ratată de Man. Celelalte două lovituri au venit din partea lui Răzvan Marin (min. 3, șut respins de portar) și Ianis Hagi (min. 70, șut moale din poziție centrală). De aceea repetăm în titlu ceea ce ne-am întrebat în tribună, la masa presei. Măi băieți, dar poarta adversă unde o fi? Nu am știut să zicem pe bulgărește – suntem oarecum împotriva acelui Google Translate care le sucește și învârtește nu întotdeauna corect – așa că ne-am amintit de reclama cu cei care căutau plaja bulgărească. Vecinii de la Dunăre v-au arătat din cap direcția porții lor, dar voi ați uitat că, la ei, semnele din cap sunt pe dos.
Pe dos, dar în stil românesc, am fost și noi. Ne gândim la oboseala acumulată de Stanciu după ce a călărit deșertul și munții Arabiei Saudite – nu ați uitat, sper, că saudiții nu au doar nisip în țara lor – sau la micile ezitări ale lui Rus, sau la cele mai supărătoare ale lui Drăgușin, sau, și mai supărător, la neînțelegerile lui Drăgușin cu Niță de puteai jura că tottenhanianul și-a pus în minte să îl necăjească pe gaziantepian până la autogol. Degeaba! „Reușita” lui Bănel pe Bernabeu este inegalabilă, urmată de „perla” lui Takayuki la Sibiu. Am mai putea discuta despre inapetența lui Bancu în luptele aeriene, de părul albastru la lumina zilei și cu bătăi spre verde în lumina reflectoarelor instalației de nocturnă etalat de Rațiu, de faptul că Stanciu, chiar și apatic, poate produce un penalti pentru propria echipă, de faptul că trăim cu impresia că ne așteptăm la un nou ʼ94 în materie de tactică – care pare chiar foarte realist ca soluție – vizând percuția cu cei trei viteziști: Drăguș, Mihăilă și … Rațiu. Percuție la care poate că Dumnezeu va mai trânti o minge în capul lui Pușcaș sau al altcuiva, numai mingea să sară ca la Lucerna! Am mai putea discuta de porția de o participare pe meci la faza defensivă practicată de Coman, dar, de această dată, această porție a salvat un potențial contraatac de unu-contra-unu (min. 80). În final, mărturisim că nu ne așteptam la huiduieli de final deși subsemnatul cunoaște că publicul bucureștean este extrem de dur, greu îndurător și la fel de greu neiertător, încă de pe vremea „zimbrului” Valentin Stănescu.
Până la meciul de moral cu echipa principatului pe care tatăl selecționerului de azi îl numea „Licheștain” la vreme când el însuși era selecționer – video este disponibil pe YouTube – haideți să încheiem cu două glume spuse de crainicul stadionului. Prima a fost legată de numărul celor prezenți în tribune, anunțând cifra de 19024 de spectatori. La câte scaune goale s-au putut zări în tribunele și peluzele stadionului Steaua, noi estimăm la circa 15000 numărul spectatorilor prezenți, deși am auzit și răutăcioși care au insistat că respectivul crainic a pronunțat „douăsprezece mii”, iar timpanul nostru a recepționat „nouăsprezece mii”. A doua glumă a reprezentat-o anunțul prin care suporterii bulgari erau rugați să mai rămână în tribune încă un sfert de oră după fluierul final. Ilar, pentru că abia am putut descoperi două steaguri bulgărești afișate pe balustrada tribunei a doua. Cu alte cuvinte, cum separi suporterii bulgari de suporterii români din moment ce ei păreau amestecați în acel sector de tribună într-un fel de Schengen local. Mai mult ca sigur că erau suporteri din Popești-Leordeni, unde este cunoscut faptul că trăiește o comunitate puternică de cetățeni de origine bulgară. Ei se ocupau cu grădinăritul chiar și pe vremea când funcționa fabrica Viscofil, una ce producea mirosuri teribile din folosința sulfurii de carbon. Dar, chiar și atunci când satul se sufoca de miros, de acolo au răsărit și fotbaliști de soi. Unul este Carabageac. Cei cu mai multă experiență știu despre cine este vorba. Ceilalți, mai tineri, mergeți la cărțile cu povești, că tot am petrecut deunăzi cu generația care ne-a bucurat cel mai tare.
