Prof. Anton Ilica
Poetul (și publicistul) Lucian Avramescu (1948 – 2021, Sângeru, j. Prahova) a avut o viață fericită. Talentat, harnic, frumos, pasionat de idei generoase, Lucian va converti opțiunea sa profesională – horticultor peisagist – în alcătuitor de poeme lirice și opinii jurnaliere. Moștenind virtuțile și ÎNȚELEPCIUNEA unei familii rurale, ademenit de frumusețea peisajului sângeriu – un fel de plai mioritic – construiește în casa natală un Muzeu al pietrei. A înțeles, de la țăranii lui Brâncuși, că piatra poate deveni poezie, sărut, pasăre în zbor, masă a tăcerii ori poartă pentru sărut, dar și coloană pentru infinit. A înțeles că piatra de moară macină suflete, iar sculptorul popular ”vede” în granit iubire (Doamne, ce frumos se îmbrățișează într-un temeinic sărut sculptura lui Brâncuși pusă în loc de cruce la căpătâiul prințesei ruse, Tania, nepoată lui Tolstoi !).
Proiectul lui de viață a fost să alcătuiască o arhitectură peisagistă din pietre în loc de flori, din cântări în loc de tăceri. Înainte de a da răsuflare pietrelor (ce cuvânt rece, încălzit de îmbrățișarea dragostei !), s-a dedicat cuvintelor, iar volumele Bună seara, iubito (2 volume) ori Nu cer iertare (3 volume) exprimă viața unui om, care și-a găsit împlinirea în valurile talentului său, înclinat spre spectacol. A fost un bărbat frumos, fermecător și tenace, reușind să-și învingă timiditățile prin organizarea de spectacole de muzică și poezie, de agenții de presă, de participare la viața poetică și de implicare în jurnalistică de opinie.
Este foarte plăcut refrenul lui Louis Prima: Buona sera, signorina, buona sera (o invitație de a-l degusta, chiar și acum după aproape 70 de ani). La fel de elegant se rostesc versurile lui Lucian Avramescu: Bună seara, iubito, după cum melodia pe versurile sale în interpretarea lui Ion Caramitru și Loredana Groza induce un înălțător entuziasm metafizic:
”Bună seara, iubito, te aştept ca din cer
Să-mi aduci continente de palid mister
Cu acest tren personal şi stingher
Bună seara, iubito, te aştept ca din cer.”
Aproape 15 ani, înaintea fiecărei adormiri întru vise frumoase rostea Giorgianei Radu, fermecătoarei sale soții, ”Bună seara, iubito!”. Iar Giorgiana a înflorit în preajma sa și a dat cuvintelor înfățișarea de grație în romanul La început a fost duminică (2021), urmat apoi de emoționantele Scrisori către Tine. O sută de scrisori către Lucian (2023). A fost o frumoasă iubire împlinită între doi oameni frumoși, cu care putea argumenta Nichita Stănescu (conjudețeanul lor) bucuria deplină a iubirii: ”Ce bine că ești, ce-ntâmplare că sunt / Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se / două culori ce nu s-au văzut niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt” (Cântec). Iar Giorgiana și Luciana Ana, fetița lor, i-au devenit poetului suflet deplin, sursă de viață creatoare și modele de reprezentativitate.
El s-a dus de ducere, iar ea, femeia cu ochi melancolici și sufletul ca haina pe care-o poartă, îi trimite scrisori, ea femeia sa – ”ce părea blajină și frumoasă” – întreține memoria pietrelor vii în care s-a încrustat iubirea poetului și sufletul său pe domeniul natal din Sângeru.
Poeziile sale sunt de dragoste. Chiar bolnav, când vocea i s-a stins, în 19 martie 2021, se roagă să primească înapoi ecoul vocii sale, căci, spune într-un vers, ”ecoul este dovada că tot ce se găsește în juru-ți / se umple de iubire”. Știind frumoasa poveste de dragoste din ultimele sale aproape două decenii, continuată de Lucian, în Confesiunile la Poarta Cerului (2021) și de Giorgiana în Scrisori către tine (2023), îți vine peste cale să te desparți de afectuozitate și să propui cititorului limbajul sever al criticii literare pentru o analiză literară.
Cum iubea Poetul ? Lucian mărturisește că liricele sale cresc din alertarea sentimentului de iubire. Tânăra sa soție, Giorgiana, confirmă pasiunea cu care se dăruia dragostei. Iar lirica de mai sus, izvodită din vocabule atât de iubitoare, încât nu poate un cititor să nu slobozească o interjecția de admirație:
”de azi-dimineață, iubito,
de când te-ai trezit
mult mai frumoasă decât toate femeile din lume
îmi vine să alerg
ca un vultur pe cer,
îmi vine să zbor
ca un pește la gurile fluviului
îmi vine să înot
în lacul ochilor tăi
ca o vietate a deșertului” (Unul în de altul)
Te-ai trezit ”mult mai frumoasă decât toate femeile din lume” ! Frumusețea împărtășită schimbă starea bărbatului, făcându-l vultur pe cer sau pește înotând ”în lacul ochilor tăi”.
Altădată, declarația de iubire emană dintr-o delicatețe aparte, iar izvorul în care se gudură dragostea se revarsă ”ușor și slobod” în surâsul sufletului:
”ascultă, iubito,
lipește-ți urechea de sufletul meu
și-l vei simți ușor și slobod
gata să se piardă în neant
odată cu prima adiere a surâsului tău” (Sentiment de primăvară)
În ciuda albirii, Lucian iubește ca un băiețandru, iar când ”tu te-ai făcut mai femeie”, de pe fermecarea trupului, cădea ”în fiece noapte”, Dragobetele. Ar vrea ca dragostea să-i fie veșnică, spunea în 24 februarie 2021, la Sângeru, dar apoi „Pe ultima frunză, care a supraviețuit în nuc, / Toamna, cu arcușul subțire al vântului / Îmi cântă la geam / Balada lui Ciprian Porumbescu”… Balada devine cântec de neînviere. Era 12 decembrie 2021, când pietrele din curtea sa au început să se tânguie și să învețe pe de rost povestea de iubire dintre Lucian și Giorgiana. Una dintre pietre a devenit CRUCE, dar, dacă Brâncuși nu ar fi pus la căpătâiul tinerei Taniei, iubita lui, celebra ”metaforă sculpturală”, Le Baiser, poate că în loc de Cruce ar fi vegheat pentru eternitate Dragostea.
Se miră ”de ce plecăm când abia am venit”; EU SUNT MUT CA O LEBĂDĂ, ca o piatră, poetizează în agonie, cu vocea stinsă, și sângerez ”Fiindcă n-am știut că te pot striga pentru ultima dată”. Jurnalul Confesiunile unui mut care a vorbit cândva (2020) este una dintre cea mai tragică aventură a cuvântului. Cel care a vorbit, înflăcărând ascultătorii, a scris ca și cum ar fi rostit vorbele, își pierde iremediabil dreptul la cuvânt. Confesiunile… mărturisesc vocația de jurnalist, care și-a pierdut fluierul, observând lucid lumea, dar neconversând cu ea. Emoționant și dramatic: ”aș vrea să dau salcâmilor binețe”. Lamentația alunecă spre tragism: „Vocea mea, cândva omenească/ vrea, nătânga, să vă spună ceva/ iar ea, învățată cândva stele să pască/ nu mai poate nici măcar ca un cal necheza” (Am vrut să vă strig cu vocea mea omenească). Cel care folosea cuvintele, încondeiate cu grație, rostind atât de delicat ”bună seara, iubito”, a transferat sunetul înspre pietre, care au început să vorbească în locul său, iar El să fie cuprins de tăcerea pietrelor. Cine ajunge pe la Muzeul pietrelor va auzi, cum am pățit și eu, un salut de gentleman al pietrelor vii: ”Bună seara, iubito…!” O ultimă mărturisire scrisă ca un poem tragic:
”niciodată, iubito, n-am să umblu hai-hui
în palmă mereu îmi vei sta ca un cui
răstignit în această râvnită dulceață
ce ține o viață” (Niciodată, iubito)
