Nicoleta Dumitrescu
Printre multe alte zile celebrate la nivel internațional la care România s-a alăturat se regăsește și Ziua Internațională a Dorului, marcată pe data de 13 mai. În comparație cu alte sărbători ”adoptate”, gen Sf. Valentin ori Haloween, în România, dorul se celebrează din anul 2015, inițiativa aparținând unei trupe de artiști care a ținut să dedice această zi tuturor acelora care se simt departe de țară, de cei dragi, inclusiv care duc dorul copilăriei.
De altfel, având în vedere faptul că în dicționarul internațional de termeni literari se regăsesc trei cuvinte românești intraductibile, respectiv dor, doină și colindă, celebrarea Zilei dorului și în România este mai mult decât firească. Asta în contextul în care cuvântul dor nu are echivalent, iar amalgamul de emoții unice reunite în ”mi-e dor” reprezintă una dintre puținele expresii lingvistice care este folosită uzual și frecvent în toate colțurile României. Cu atât mai mult cu cât orice persoană care este atașată de o alta trăiește acest sentiment, din punct de vedere psihologic dorul fiind considerat un sentiment universal. Nici nu ar putea fi altfel, numai că vremurile de astăzi au reușit, cel puțin în România, să facă astfel încât pe lista ”mi-e dor de…” să fie trecute noi și noi dorințe.
De exemplu, pe Lista dorurilor a fost trecut ”Mi-e dor de vremurile așezate!” Care vremuri? Acelea în care ceea ce se hotăra avea sens și nu se modifica din mers ori a doua zi, în care deciziile aveau continuitate. ”Mi-e dor de liniște!” Care liniște? Poate fi liniștea pădurii, a câmpurilor, chiar și a străzii, cât să auzi cântecul unei păsări ori foșnetul unei frunze. ”Mi-e dor de oamenii corecți!” Care oameni? Oamenii care promovează și susțin adevărul, care nu-și ridică singuri statui considerându-se mai deștepți decât alții, oamenii care nu sunt duplicitari. ”Mi-e dor de oamenii calzi și buni!” Cine sunt aceștia? Oamenii care transmit, prin simpla atingere a mâinii, căldura din interiorul lor, bunătatea lucrurilor în care cred și o promovează, ca pe un crez de la care nu se se abat niciodată. ”Mi-e dor de oamenii care nu au uitat ceea ce au fost și de unde au plecat!” Despre cine este vorba? Despre oamenii care au reușit, prin propriile puteri, să spargă barierele cunoașterii și ale educației, ajungând, la propriu, oameni mari, cu funcții, fără să facă din asta un titlu de glorie. ”Mi-e dor de normalitate!” Ce fel de normalitate ? Despre acea stare de normalitate în care nimic să nu mai fie forțat, supradimensionat, în care fiecare să țină cont de limite în ceea ce privește propriile competențe, în care aprecierile să fie pe măsura efortului și muncii depuse. ”Mi-e dor de oamenii cu bun simț!” Cum adică? De oamenii care știu să-și recunoască propria valoare și nu consideră răutatea forțată drept o calitate care trebuie, chipurile, respectată, care știu care le sunt limitele, neuitând să-și pună în valoare noblețea și onestitatea.
Din păcate, însă, în ideea rezolvării lor, cu greu se va găsi cineva să și primească această listă cu doruri. Și asta din cauza faptului că tot mai puțini sunt cei care, uitându-se în oglindă, își recunosc greșelile. Pentru că, dacă și le-ar recunoaște, atunci, în jurul nostru ar fi un pic mai liniște, oamenii ar fi mai calzi și mai buni, ar fi cu mai mult bun simț… Ce mai, ar fi mai multă normalitate!
