Florin Tănăsescu
«Mă, io-s fiul ploii, de voi nici că-mi mai pasă! Lăsaţi-mă-n durerea mea, să plâng, să beau, să râd şi-apoi să plâng, că am iubit o ţară».
Aşa i-am spus unuia care se-afişase la mine-n poartă şi se uita tâmp spre stradă. Eu vorbeam, eu cântam, câinele lătra, pisica mieuna, el nu se mişca.
Ziua trecea, noaptea, de asemenea. Câinele se plictisise şi căsca. Pisica făcuse trei paşi înapoi, din superstiţie, cred. Sau de frică.
Într-o altă dimineaţă m-a trezit… Nu alarma de la telefon, nici vreun cucurig de cocoş, ci cotcodăceli de găini.
«E uliul!», mi-am zis. Aiurea! Acelaşi om-afiş- candidat lipit de gard privea cu ochi străini şi goi ba spre stradă, ba spre mine.
Nu ştiu la voi cum se uită afişele electorale, da› eu o băgasem pe mânecă.
O oră mai târziu, am văzut cum bannerul-gard face-o grimasă. Vecinul meu – care trecuse prin astfel de clipe de groază în urmă cu patru ani, dar scăpase teafăr, mi-a zis: «El râde acum, nu te speria!».
M-am liniştit, le-am dat de veste şi câinelui, şi pisicii, şi tuturor orătăniilor că nu ne paşte niciun pericol.Şi-am plecat la magazinul din sat să-mi iau…
Nici nu mai ştiu ce, că m-am trezit c-aveam două umbre. Una era a mea, ailaltă a afişului electoral, care se ţinea după mine.
Cum ziceam, nici eu nu ştiam ce voiam să cumpăr. Noroc cu vânzătoarea, care avea pregătită o pungă în care erau o pâine, un cozonac, o sticlă de vin şi ceva pufuleţi.
Când să plătesc, amabilă, mi-a zis:»Face cinste domnul afiş, nu te costă nimic. E, cum s-ar zice, din parte casei. Sau a partidului».
I-am zis «Sărut-mâna!» şi mai uşoară mi-a fost calea l-a-ntors acasă.
Chiar şi câinele dădea din coadă, bucuros să-mi vadă faţa radioasă. Doar pisica a sărit să mă zgârie… Probabil că mă credea deja trecut în tabăra şobolanilor.
I-am fript un şut, apoi m-am aşezat la masă. Fireşte, din bucata mea de pâine am hrănit un votant – pe mine – şi-un câine – potaia din ograda mea.
Vin nu i-am dat. Am băut eu din sticlă. Mă ameţisem şi m-am pus pe cântat: «Să-mi cânţi, cobzar, bătrân, ceva/Să-mi cânţi şi din chitară/Că doar s-o isprăvi cândva/O viaţă-atât de-amară!».
De-atunci, nu mai beau. Dar am o mahmureală care nu trece nici cu aspirină.
Vecinul meu, care experimentase astfel de chefuri pre-electorale, m-a sfătuit să nu mă vait: «Adevărata durere de cap va veni după ce domnul afiş-candidat va fi validat pe funcţie».
Eram la fereastră. Strada departe vuia. Şi biata comună, odată cu ea.
Şi-am început iar să cânt:
«Lăsaţi-mă-n durerea mea să plâng, că am iubit cândva o ţară!».
