Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bună noapte sau buni zori! Cum e mai potrivit nu știu! Poate că ambele saluturi sunt valabile. Când încep aceste rânduri, se apropie miezul nopții. Când voi încheia, probabil mă apropii de zori. Am vrut să dorm! N-a fost posibil. Îți vorbeam, și n-am vrut să las vorbele în risipa nopții, deși de ceva vreme, o stare de oboseală aproape permanentă mă încearcă. Dau vina pe primăvară. Aduce frumusețe, viață, dar vine și cu ceea ce medicii numesc astenie. Asta o fi!
Știi că mai mereu mă poartă spre tine stări neclare, între melancolie și tristeți adânci. Astăzi a fost una din acele zile care mă plimbă de la lacrimă, la bucurie, care-mi produce frământări și analize atente ale conștiinței. A fost o zi în care a trebuit să renunț! Sper că nu ți-am produs supărare, dar vreau să înțelegi că n-am mai putut. De când ai plecat, m-am încăpățânat să pot. Aproape tot ce nu mă credeam capabilă să duc spre îndeplinire. Și, în bună parte, am reușit! Dar îndârjirea mea mi-a produs cheltuieli mari, efort la fel de mare, pentru mine și pentru alții. Pentru părinții mei, pentru copilul nostru, pe care l-am privat de unele lucruri, pentru a acoperi nevoile financiare ale acestui loc. Îți vorbeam de renunțări. Și, observi, lungesc timpul mărturisirii. Erai un mare iubitor de vietăți. Ți-ai dorit atât de mult ferma de animale a Muzeului Pietrei. Pentru tine, dar și pentru aceia care ne vizitează. Tu ai plecat, iar eu m-am străduit să-ți continui visul. Până azi, când m-am despărțit de căprițele cameruneze și de ovine. Le-am privit lung, cu tristețe, când noul proprietar le-a luat în îngrijire. Apoi, am ascultat mult liniștea curții. Mi-a rămas în minte privirea duioasă a berbecului Burebista, pe care tu l-ai botezat, și care nu avea agresivitatea semenilor lui. Salutul căprițelor cameruneze, la fiecare trecere a mea prin curtea lor. Bucuria cu care tu le priveai. Toate s-au derulat în mintea mea, după ce despărțirea de ele s-a produs. Mi-a fost greu, dar și mai greu mi-ar fi fost să mă chinui în continuare. De multe ori, suntem puși în fața unor situații în care nu sentimentele primează, ci raționalul, pragmatismul. Noțiuni străine mie, dar iată încep să le deprind, când greul mă ajunge. Constat că dacă aș fi luat decizia asta mai din timp, poate că acum n-aș mai fi întâmpinat dificultățile în care mă aflu. Însă, așa cum îți spuneam, m-am încăpățânat să continui. Părinții mei, fără de care n-aș fi putut ajunge până aici, după plecarea ta, n-au avut curaj să-mi dea un astfel de îndemn. M-au lăsat să fac așa cum simt, chiar dacă mare parte din greul în îngrijirea animalelor l-au dus ei. Eu l-am suportat îndeosebi pe cel financiar, care n-a fost mai puțin. Animalele au nevoie de îngrijire permanentă, curățenie, strângerea nutrețului de pe câmp vara, pentru sezonul rece, și multe altele care nu se văd, nu se știu. Am făcut toate acestea, dar nu mai pot. Iartă-mă! Au rămas porumbeii voltați și voiajori, rațele dublu moțate, găinile, cei cinci câini și poneița Peticica! Aceste vietăți vor anima curtea!
Dragul meu, îți simt întristarea, dar nădăjduiesc spre înțelegere. Eu nu sunt și nu voi putea fi niciodată ceea ce tu ai fost! În nimic! De la celelalte lupte nu mă abat. Alerg în diferite direcții și îmi face bine această navetă. Îmi ține mintea ocupată, mă abate de la mine însămi. Observ cum se produce schimbarea. Cum încerc să îmbin ceea ce-am fost, cu cea care trebuie să fiu, pentru a supraviețui. O permanentă adaptare îmi pare viața, și poate că așa și este. Numai că eu n-am știut, n-am fost nevoită să aflu acest aspect. Acum învăț! Și sper s-o pot face repede, căci timpul curge. În defavoarea mea!
Privește-mă în ochi, te rog! Nu trebuie să spui nimic! Nu mă certa, nu trebuie să-ți dai acordul. Doar ascultă-mă! Așa cum eu ascult acum Richard Clayderman – „Ballade para Adeline”. N-am doar vești triste. A fost și un moment al bucuriei în ziua asta cenușie. I-am avut oaspeți pe Angela Petre și soțul ei, Marius, ofițer militar de aviație, care, ca atașat al României la NATO, a fost plecat la Bruxelles, în Turcia, și alte părți ale Europei. Te-au vizitat și pe tine. În primul rând, pe tine! Apoi ne-am retras la un ceas sau două de vorbă. Ne-am dăruit cărți reciproc și am împărtășit multe despre Lucian Avramescu, scriitorul și omul, despre copii, despre viață și prieteni, și chiar despre „neoameni”. Angela și Marius sunt un cuplu frumos, pe care timpul, profesia, pasiunile fiecăruia nu i-au îndepărtat unul de altul, ci dimpotrivă! Au doi băieți, și doi nepoți gemeni, de trei ani și jumătate, tot băieți. Vizita lor mi-a făcut tare bine, mai ales pe fondul tristeților mele. Aveam nevoie de căldura și energia unor oameni ca ei. Deschid cartea Angelei, „Fluturi de Lumină”, și-ți redau aceste versuri, sub titlul „Scrisoare poetului nepereche”: „Astăzi n-am să-ți dedic poeme,/Cuvintele mele-s sărace/Și nu au cum să te mai cheme/Din alt tărâm, din alte lumi, încoace/Îți scriu câteva rânduri doar, să știi,/Că mă-nsoțește peste tot, prin lume,/Icoană vie, cartea ta de poezii/Să știu de unde vin și că am nume/Citind, descopăr zilnic frumusețea/În vraja așternută-ntre coperți,/Și mă întreb iar astăzi cu tristețe:/Putea-vei tu vreodată să ne ierți?”.
Nu știu în ce context a fost scrisă această poezie, cui a fost dedicată. Aici au nimerit degetele mele să deschidă cartea, la pagina 88, care alături are pictura realizată tot de Angela. O pajiște verde, un copac bătrân, după tulpină, din crengile căruia, două chipuri, de o parte și de alta, unul mai aproape de pământ, celălalt, mai aproape de cer, privesc unul către altul. Așa înțeleg eu! Poate mă înșel! Poate că observ ceea ce eu am nevoie să văd, așa cum adesea mi se întâmplă. Însă, la o pictură, cred că la fel de important e mesajul pe care privitorul îl primește, chiar dacă nu coincide întotdeauna cu acela transmis de artist. Esențială e trăirea celor doi. Autor și receptor.
În pictură, în poezie, multe înțelesuri sunt permise. Și libertatea de a te bucura de fiecare în parte, fără studii exhaustive.
Dragul meu, aș lungi timpul șederii de vorbă cu tine. Noaptea curge însă. Se apropie zorii, când ar trebui să mă trezesc, să-mi reiau navetarea dintr-un loc în altul, cu încercările și provocările ei. Așa, timpul curge mai repede, în speranța unor clipe mai luminoase, ce va să vină, lăsând în urmă pelinul neliniștilor. O rugăminte am! Nu te întrista, nu mă judeca! Mă străduiesc, dar uneori constat că nu pot tot ce-aș vrea să pot!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
