Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Am amânat să te caut în ceasurile târzii ale serii trecute, și bine am făcut. Tonul cuvintelor mele ar fi fost cu totul altfel. Culoarea nopții mă inspiră de multe ori, dar mă și deprimă câteodată. Respirând aerul acestei dimineți, mă încurajez cu vorbele unei prietene spuse aseară: „Totul va fi bine!”. Ea e optimistă în multe privințe. Eu, mai puțin, dar aleg să o cred pe ea, care a parcurs mai multe etape ale vieții, și nu toate luminoase.
Înainte de a-ți scrie, am ieșit în curte, în întâmpinarea zorilor. Să aflu glasul dimineții am vrut. Să-mi șoptească ceva încurajator. Un amestec nedefinit de culoare, de miros mi-a arătat. O îmbinare între dumnezeire și viață copleșitoare. Trilul păsărilor cerului, clopotele chemătoare la rugăciune, parfumul primăverii, salutul vioi al câinelui lup – Lupu – și pustietatea curții, toate întâmplate deodată, m-au îndemnat la tăcere și reflecție. Sensul existenței mele, care-i oare? Știu doar că alerg în multe direcții, mă împart, și încerc să aflu.
Dar, cu cât mă zbat mai tare, cu atât îmi e mai greu să aflu. Mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în anii aceștia de singurătate, de căutare, de recâștigare a echilibrului pierdut. Ecoul vorbelor lor mă ajung și acum, privirile prietenești, și din fiecare înțeleg ceva. Mai greu e să aplic cele spuse de ei. Asta presupune renunțări pentru care încă nu mă simt capabilă. Într-o continuă readaptare mă găsesc. Ceea ce mă obosește puțin. Mă întreb cât va mai dura această tranziție de la mine la mine. Cât voi mai putea duce lucrurile lăsate neîncheiate, și cum le voi putea aduce finalitatea dorită?
Iată, multe întrebări am, pentru o dimineață de primăvară nehotărâtă la rându-i! Poate, dacă puțină lumină ar fi, dacă soarele s-ar îndura să-și arate chipul, și speranța s-ar ivi mai degrabă. Lumina, se pare, e necesară nu doar mie. Maestrul Sergiu Cioiu, vorbea deunăzi, într-un spectacol în amintirea lui Marin Sorescu, la Muzeul Literaturii Române din București, tot despre nevoia luminii: „Să le spunem liderilor lumii, celor care ne conduc, dragilor, avem nevoie de lumină ca să facem pace!”. Apelul lui va rămâne rostit doar, dorit. Nu cred că oamenii aceștia sunt capabili de un astfel de gest. Au propovăduit prea mulți ani întunericul. Noțiunea de lumină le e străină, așa cum multor cătune din frumoasa și încercata noastră țară, încă le e inaccesibilă cea redată de un întrerupător. Și absența celei electrice tot din cauza „neputincioșilor” care ne conduc este. Pentru ca lumina despre care vorbea Sergiu Cioiu să se întâmple, ar fi nevoie de schimbări majore, aproape imposibile astăzi. S-ar cuveni o reînnoire în bună parte a celor vinovați de întunericul mult prea întins în societate, în lume. Privim cu empatie și îngrijorare războaiele purtate aproape de noi, sperând să nu fim parte din el, mâine. Privim cum oameni care luptă pentru adevăr, își află brusc sfârșitul. Vedem bătăliile politicienilor, unele regizate, pentru noi spectatorii votanți. În fapt, ei știu că pierzători n-au cum să fie, e loc pentru fiecare. Unul bine remunerat. Și chiar dacă nu e așa, găsesc ei mijloace de compensare. Mai greu e pentru cetățeanul care a crezut în acela pe care l-a girat cu votul său. Lui nu-i e la îndemână nimic, în afara pensiei sau a salariului, pentru a-și hrăni familia, pentru a-și achita ratele și facturile, pentru a-și plăti impozitele. El doar așteaptă… lumina!
Dragul meu, am pornit de la chipul acestei dimineți, și iată unde am ajuns! Dar tot ce se întâmplă aici, în universul pietrelor, și dincolo de el, contribuie la starea delicată în care mă aflu. Acum încerc să mă desprind de tine, deși multe ți-aș mai scrie. Mă așteaptă o zi aglomerată, pozitiv însă. Aștept la Muzeul Pietrei un grup de vizitatori din Ploiești. Un altul de la Sinaia. Apoi, domnul Gheorghe Enache de la Vălenii de Munte, vine să mai dăruiască bisericii din livadă două icoane din lemn, sculptate de el, după ce în urmă cu câteva luni, a mai dăruit alte două. Așa arată bucuria mea a acestei zile. Și, mărturisesc, cumva așa aflu și răspunsul la întrebarea privind sensul existenței mele. Altfel, îmi iau rămas bun de la tine, ascultându-l pe Dan Bălan – „Oriunde ai fi”. Oriunde ai fi, pentru mine aici ai rămas!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
