Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! În dimineața asta, în care cuvintele nu-mi sunt la îndemână, îmi vine în minte un titlu „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Ți-l redau, fără nicio legătură cu cartea, cu filmul realizat după ea. Îi adaug semnul întrebării doar. Unde, oare, se află toată lumina pe care nu o putem vedea? Ce ar trebui făcut pentru a o descoperi? Există șansa aflării ei? De cine/ce depinde răspunsul? Precum vezi, e dimineața întrebărilor. Șirul lor ar putea continua. Mă încumet să-ți mai trimit încă una, pe care un bun prieten ți-a adresat-o deunăzi, direct, când a venit să-ți aprindă o lumânare. „Ce ar trebui să facă Giorgiana, acum, Lucian?”. I-am spus că de multe ori și eu te întreb același lucru. Iar răspunsul vine greu, iar de ceva vreme întârzie, dar eu nu mi-am pierdut speranța că-l voi primi. Până atunci, însă, încerc să fac câte ceva, să nu las timpul să curgă doar în așteptări.
De pildă, miercuri, de Ziua Cititului Împreună, am avut bucuria de a mă întâlni online, cu elevii claselor a VII-a, a X-a și a XI-a, de la Liceul Teoretic, din Filipeștii de Pădure, și cu câteva doamne profesoare: Profesoara de limbă și literatură română, Loredana Mihăilă, profesoara de informatică, Marina Dima și doamna profesoară de română, Maria Nicolai, care a citit câteva din creațiile sale literare, care vor apărea în cel de-al patrulea volum de versuri, la care a ajuns, și care a recitat și „Bună seara, iubito!”. Inițiativa acestei activități frumoase a fost a doamnei bibliotecar, profesor documentarist, Daniela Smărăndoiu. Am vorbit despre importanța lecturii, am citit și eu, și ei, poezii care-ți aparțin, mi-au pus întrebări despre noi doi. Ne-am completat armonios, și, împreună, am ajuns la concluzia că încă mai sunt oameni care vor să pipăie și miroasă hârtia. Pe băncile lor se aflau cărți ale tale, și ziarul Prahova, din care au parcurs fragmente ale scrisorilor mele către tine. După activitatea noastră am primit acest mesaj de la doamna Smărăndoiu: „Îți mulțumesc din suflet, Giorgiana! Felicitări! Ai fost minunată! Te-au plăcut tare mult doamnele profesoare, domnișoara bibliotecară Mihaela Oana Niculescu, de la Casa Corpului Didactic Prahova și nu în ultimul rând elevii! Și cât ești de frumoasă și distinsă! Maestrul e fericit acolo sus, să știi!”.
Dragul meu, ecourile acestea îmi redau speranță, îmi dau curaj și îmi confirmă că parcursul meu, de când ai plecat, este cumva în acord cu tine. Doamna profesoară Loredana Mihăilă a făcut și o radiografie a scrisorii mele, apărută în ziarul Prahova, luni, 22 ianuarie 2024.
„În perspectiva lecturii pe verticală, lectorul avizat poate intui adevărate imagini scenice. Cuvintele dau glas unor trăiri aparte. Acestea sunt frânturi existențiale într-o atmosferă specifică unui moment teatral. Dincolo de cuvinte, monologul devine metonimie pentru tăcerile protagoniștilor. „Nu sunt nici zori, nici noapte nu e. Să te întâmpin cu o cafea nu se cade. Un pahar cu vin roșu îți pun, așa cum îți place ție”. De fapt, timpul întâlnirii dintre cei doi este un timp mitic, al mărturisirii. E de undeva din vremuri străvechi, Universul le aparține în întregime. Dialogul despre lume și viață poate începe. Frânturi din cotidian se circumscriu unui spațiu scenic binecuvântat de Dumnezeu. Reflexia se împletește cu misterul existențial. Finalul Scrisorii revine cu imaginea scenică a zăpezii dintr-un altundeva existențial: „Acum, că ți-am redat o fărâmă din viața de aici, mă întorc la tăcerile zăpezii, la întâlnirea paharului cu vin roșu și parfumul suav care mă poartă în ceasuri târzii de neuitat”. Aceasta ar fi o scenă dintr-o piesă de teatru. Un text de mare profunzime care din perspectiva dimensiunii verticale poate constitui un reper în căutarea frumosului existențial”.
Eu nu știu a vorbi despre scrisul meu, dar mă bucură și mă onoarează când oameni cu știința literaturii se apleacă asupra lui. Și, la rându-mi, voi sprijini într-un fel munca creatoare a celor mici. Doamna Smărăndoiu a venit cu ideea ca AMPress să aibă și o rubrică destinată copiilor. Așa încât am consimțit că voi face acest lucru. Poezii ale lor se vor regăsi în pagina noastră.
Dragul meu, dacă tot am amintit de AMPress, trebuie să-ți vorbesc puțin și de proiectul început cu publive.ro. Vineri a avut loc prima ediție a proiectului nostru. Vom continua. A fost bine, dar poate fi și mai bine de atât. Ținând cont că a fost primul meu exercițiu de acest fel, mesajele primite sunt îmbucurătoare. Cătălin Călin intenționează ca după câteva întâlniri, precum cea de vineri, să încercăm și altfel. Să avem și un invitat cu care să dialogăm. Pe teme politice, mai ales, ținând cont că anul acesta este unul electoral. E un domeniu de care m-am îndepărtat în ultima vreme, de care n-am fost prea aproape niciodată, dar iată că nimic nu este pentru totdeauna. Așa încât, trebuie să învăț că nimic din ceea ce credem că ne este străin, nu trebuie ținut la distanță. Vrem, nu vrem, ne place sau nu, ceea ce se petrece în jurul nostru ne afectează într-un fel sau altul, și trebuie să fim atenți. Să vorbim, să întrebăm, să ne întrebăm, să analizăm. Tăcerea nu este soluția cea mai bună, uneori.
Tăcerea ta, doar, are înțeles! În tăcerea ta pot găsi răspunsurile pe care nu le dețin. De aceea mă întorc la ce te întrebam mai sus: Unde se află toată lumina pe care nu o putem vedea? Mă întorc la ce te întreba prietenul nostru: Ce ar trebui să facă Giorgiana, acum, Lucian?
Tu, taci, ca mereu, iar eu, ca întotdeauna, aștept!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
