Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori de duminică, dragul meu! După o noapte de insomnie vin. Dimineața se iscă greu, în felii inegale de ceață. Clopotele anunță sărbătoarea Sfântului Ioan, după cea de dinainte a Bobotezei, când s-a cântat „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne”. Iordache fiindu-ți al doilea prenume, te considerai sărbătorit în ziua prăznuirii Botezului Domnului. Am fost lângă tine, ți-am aprins o candelă, și am asistat la ceva ce n-am văzut niciodată până acum. Livada toată era sub asediul a zeci de guguștiuci, spre o sută cred. Ședeau înșirați pe aleile care duc spre tine și spre biserică, apoi răspândiți în toată livada. Ca într-o reuniune păreau, iar la vederea mea, marea de păsări s-a ridicat într-un zbor lent, împodobind cu aripile lor toți pomii, inclusiv pe cei de lângă tine. Nu s-au înălțat mai departe. Au stat acolo pe tot parcursul șederii mele, și tot acolo i-am lăsat la plecare. Nu știu ce s-a întâmplat apoi. M-am întrebat de ce au ales acel loc, și nu curtea păsărilor, unde se găseau din belșug boabe de grâu și porumb, pe care altădată le pândeau, și tu pe ei la rându-ți, supărat că se înfruptă din hrana orătăniilor noastre. N-am găsit un răspuns, dar spectacolul acesta a fost surprinzător.
Mă întorc la ziua care a început, și la sentimentul straniu care mă încearcă. Acela al abdicării, al capitulării. Odată cu el însă se naște altul, cel al înfruntării. Să fie vorba despre renunțarea la temerile mele în legătură cu orice ar putea rău să urmeze, și dorința de a răzbate indiferent ce ar fi? Nu știu! Nimic nu mă ajută astăzi. Nici vremea, nici încheierea acestei perioade a sărbătorilor. Totul pare că se sfârșește, fără arătarea izbânzii. O ploaie de neliniști curge fără încetare. Un vals al despărțirii cântă întruna. Iar eu tac, privesc, ascult și aștept…
Aștept curgerea timpului. Aștept zece ani, pentru a mă confrunta cu mine însămi. Scriitoarea și jurnalista Eveline Păuna m-a supus unei întâlniri cu mine, când voi fi în pragul a 50 de ani. Iată ce mi-am scris:
„Dragă Giorgiana,
Sper ca rândurile acestea să te găsească în viață. Acum, când îți scriu, luna ianuarie doar ce și-a deschis porțile. Deci, la mică distanță de luna martie, când împlinesc 40 de ani. Așadar, pe tine te găsesc în pragul a 50 de ani. Cum ești? Cum ți-a fost drumul până aici? Nădăjduiesc să poți privi în urmă cu demnitate. Dacă încă nu ai nepoți, îți doresc să ajungi să te bucuri de ei. Să le împărtășești tainele scrisului. Să le spui în fiecare seară povești cu și despre bunicul lor. Să le spui ce om minunat a fost. Ce scriitor talentat. Ce jurnalist! Să poți face împreună cu ei, ceea ce nu ai reușit cu fiica ta. Ești o mamă bună, știu, dar și mamele bune greșesc. Ai fost o soție devotată, și sunt convinsă că devotamentul l-ai păstrat. Așa cum sunt convinsă că toți acești ani, până acum, i-ai trăit raportându-te la trecut, la copilul tău, la amintirea soțului tău. Nimic n-ai făcut gândindu-te doar la tine. Te cunosc, și nu cred că te-ai schimbat. Nu te întreb despre reușite, despre eșecuri. Și unele, și celelalte, fac parte din viață. Un echilibru trebuie să fi reușit să păstrezi. Ai împrumutat chipul pietrelor din muzeu, sau ele chipul tău? Cea mai grea și mai importantă piatră din muzeu, o încălzești și azi cu palmele tale, așa-i?
Nu te întreb despre dragoste. Sper doar că ai fost mereu înconjurată de oameni buni care au contribuit la supraviețuirea ta, și la misiunea grea pe care ai avut-o și o ai de dus mai departe. Aș fi împăcată să știu că scrisul îți este și astăzi bucurie, terapie. Mă gândesc că ai evoluat. Că multe ai îmbogățit la tine, la personalitatea ta, în acești ani. Așa intenționai. Nu uita că tu, cea de la 50 de ani, te-ai format pe ruinele a ceea ce eu sunt astăzi. Pe suferințele mele, pe zbaterile mele, pe despărțirea greu de îndurat. Vreau să știu că nimic n-a fost în zadar. Că stingerea mea din fiecare zi a meritat, pentru ca tu să luminezi astăzi. Și luminezi, nu? Sau te-ai stins? Dacă nu te-ai stins, încearcă să nu lași lumânarea firii tale să ardă mai intens și mai repede decât se cuvine. Fă asta pentru copilul tău și pentru amintirea celui care te-a iubit, dacă nu crezi că merită pentru tine. Mai bucură-te de înflorirea livezii. Caută îmbobocirea trandafirilor. Ascultă glasul pământului, când răsare iarba. Dedesubtul lui e umbră mereu și e rece. Ție nu-ți place frigul. Ieși în zori, în întâmpinarea soarelui. Ascultă simfonia din fiecare zi a păsărilor cerului. Citește poeziile care ți-au fost scrise. Caută-te printre rânduri. Și când vrei să pleci, întoarce-te la tine. La cea de demult căreia viața i se părea darul suprem. Nu te duce spre întuneric. Nu e pentru tine. Nu încă!
Ce mult mi-ar plăcea să aflu răspunsul tău la această epistolă. Dar mai am de așteptat. Zece ani, care se vor scurge curând. Atunci nici nu voi mai avea nevoie de cuvinte. Te voi privi în ochi, și voi găsi răspunsul la toate întrebările mele de azi. Atunci voi vedea dacă ești bine. M-aș bucura să te aflu fericită, dar știu că fericirea la tine nu întârzie mult. Vine și trece, ca secunda. Poate voi nimeri secunda luminoasă!
Pe curând, mult prea încercată Giorgiana!
Cu sinceritate, eu”.
Îți trimit și ție rândurile acestea pentru a nu le rătăci. Dacă aici nu mă voi mai regăsi, știu că la tine le voi afla. Le vom parcurge împreună. Iar de aici încă voi fi, vei găsi o cale să mi le amintești. Căci dialogul nostru va continua, oricât de multe sfârșituri și începuturi voi mai trăi. Oricâte momente de vid, de neant interior mă vor încerca. E singura certitudine pe care acum o am.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
