Florin Tănăsescu
Ştiai, Ştefane, că azi ai o mie de motive de bucurie? Cum să nu? Te gândeai că poate Delavrancea şi-a greşit scrisul? „Apus de soare”? Şi dacă-i Răsărit?
Fiindcă noi credem că după beznă nu poate să urmeze, la infinit, un asfinţit.
Voi, Ştefanii şi Ştefaniile din vieţile noastre nu sunteţi staruri rock. Doar oameni! Iar azi, icoane vii.
Şi fiindcă uneori ne e dor de un nea Fănică, de-o Tanti Şefania, tot măcar azi, printre noi, îi regăsim ca „Apusuri de soare” ale vieţilor noastre. Rude, cunoscuţi, prieteni, cărora le-aprindem câte-o lumânare…
Cam asta este tradiţia noastră mioritică. Şi n-o spunem în glumă, şi n-o spunem că aşa-i moda. Ei, voi, ați fost şi sunteţi la cumpăna dintre suferinţă şi speranţă.
Ştefanii şi Ştefaniile au înclinat dintotdeauna cumpăna-nspre viaţă. Noi aşa credem. Şi nimeni nu poate să ne contrazică.
Nu e coincidenţă, este întâmplare – acest cuvânt vine de la Templul lui Isus – că ziua voastră este sărbătoare între Naşterea Lui şi Anul Nou. Deci, rost de mai bine, prin tine, prin voi.
Ştefanii şi Ştefaniile altor vremuri se roagă, dar nu-i vedeţi. Şi vă urează, vouă, celor de azi, vremuri mai bune. Mai multă sănătate. Mai multă fericire. Voi, poate, îi simţiţi. Prin voi, poate, şi noi.
Sau poate-i auziţi: „Ridică-te, Ştefane, şi vezi-ţi fiii!”. Deci, să ne spuneţi şi nouă îndemnul. Poate vom încerca să fim mai demni. Nu promitem, dar încercăm.
„Apus de soare” poate că înseamnă şi lacrimi. Şi de tristeţe, dar şi de bucurie.
Vremuri tulburi au fost, vremuri tulburi mai sunt. Dar nu-l credeţi nici pe cronicar când zice: „S-a stins lumina lumii”.
Era şi el într-o pasă mai proastă. Cum suntem şi noi, oamenii, uneori, de altfel.
Dar nu azi!
„S-a stins lumina lumii”? Şi ce dacă?
Voi, prin credinţa voastră, noi – prin speranţa noastră – o reaprindeţi. Care-i problema?
Icoane vii, Ştefani şi Ştefanii…
La mulţi ani!
