George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
Semaforul verde
După rapida rezolvare cu „nu se poate” primită de la Federație și eliminat de la lotul național la ale cărui pregătiri pentru Olimpiadă pusesem umărul, m-am resemnat. Mi-am văzut mai departe de treabă la club. Doctorul Schileru, neștiind și nici măcar bănuind că voi avea piedici la Federație de la niște oameni pe care și el îi cunoștea, îmi trimisese invitația fără de care nici nu puteai să faci cerere de pașaport sau de viză. Mai mult, doctorul trimisese bani pentru biletul de avion, pentru ce mai era necesar. Acum, cu tot ce trebuia la mână, m-am hotărât să merg la Los Angeles dorind să urmăresc competiția de box măcar din tribună dacă nu s-a putut de lângă ring.
Am pornit formalitățile, mai întâi discutând cu colonelul de Securitate care răspundea de Uzina „1 Mai”. Trebuia să obțin pașaportul mai întâi, altfel pe ce era să mi se pună viza pentru America? O discuție cu colonelul înainte de a depune cererea pentru pașaport nu strică, mi-am zis. Și era bună o vorbă pusă de el pe la cine cunoștea. Cât eram noi în bună relație, colonelul m-a avertizat: „Măi, Emile, dacă ai de gând să rămâi acolo, eu nu te bag în seamă. Te las în pace, rezolvă-ți problemele, cutare, cutare. Dar nu mă băga pe mine în rahat. Îmi pierd slujba, grad, tot, îți dai seama? Îți arunc în aer toată familia dacă faci vreo nebunie!” – a mai zis colonelul printre altele. Eu i-am răspuns foarte liniștit: „Ai toată încrederea că eu nu fac așa ceva. Eu nu rămân acolo. Eu vin acasă. Am două fete adolescente, sunt la o vârstă periculoasă. Nu îmi bat joc de familie, de soție și de fete”. Când spun că nu îmi bat joc de familie se știa bine ce înseamnă. Erai considerat transfug odată rămas în altă țară capitalistă. Așa era „divizarea” în tot blocul controlat mai mult sau mai puțin de Moscova: țări socialiste și țări capitaliste. Pentru familia rămasă în România acest lucru însemna o tragedie. Chemări la Miliție peste chemări, declarații peste declarații, șicane peste șicane, uneori confiscări de averi, destituiri din serviciu sub numele de „avansări” sau prin abateri inventate, decăderi din drepturi pe lângă săpuneala primită prin ședințele de sindicat sau, și mai rău, în cele de partid pentru că respectivul, sau respectivii membri de familie nu au fost vigilenți la gândurile și intențiile celui plecat… Mă rog, o întreagă panoplie de nenorociri pe care Miliția – de fapt Securitatea – le abătea asupra celor care poate nici nu știau de gândurile celui declarat transfug.
Așa că, susținut de colonel, am început cursa pentru obținerea pașaportului. A trebuit să trec pe la șeful Securității pe Prahova, să mă vadă la față. Expun situația, repet asigurarea că nu am de gând absolut deloc să rămân în America. Mă privește mai lung și în mai multe feluri. Și, într-un final pe care l-a vrut mai tensionat, zice: „Ai liber”.
