Luiza Rădulescu Pintilie
Dacă mă gândesc bine, ceea ce m-a marcat cel mai mult din tot ceea ce am trăit, ca jurnalist și ca om, în ultimele zile, s-a petrecut vineri, 27 octombrie. La 13,45, într-un mare colegiu ploieștean, clopoțelul a anunțat ultima oră de curs. La sfârșit de „Săptămână altfel” și început al unei săptămâni de vacanță, răspunzând mai mult decât onorată unei invitații ce mi-a fost adresată de un dascăl pe care îl prețuiesc – profesoara de informatică Loredana Dicu, director adjunct al instituției de învățământ – pentru felul aparte în care trece dincolo de misiunea celei de la catedră și se apropie de elevii săi, am avut bucuria întâlnirii – recunosc, egalată și de emoție -, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești, cu o clasă de liceeni-
filologi, specializarea bilingv-engleză. Fără cei câțiva absenți, aproape o întreagă clasă a XI-a a intrat pe ușa modernului “Laborator media”. Mai multe fete decât băieți, dar absolut toți, fără nicio excepție, având chipuri deosebit de expresive, ceea ce dădea tinereții frumoase ce se înfățișa privirii mele – fiindcă da, tinerețea este frumoasă – o individualitate pe care încercasem chiar – după cum le-am și mărturisit, de altfel – să mi-o închipui, în puținele minute în care i-am așteptat, citindu-le numele din lista cu componența clasei.
O caldă… introducere fusese cumva făcută pentru mine prin cele câteva gânduri schimbate cu distinsele profesoare Luminița Rîpeanu și Daniela Lambru, la rândul său director adjunct, precum și cu profesorul Gabriel Țaga – director al colegiului, fără a-mi putea atenua cu totul nici emoțiile încercate, nici frământarea despre ce anume și cum să spun unor tineri pe care, acolo, printre calculatoare, pe locurile lor obișnuite de la orele de informatică, îi despărțea o singură oră nu numai de sfârșitul unei săptămâni, dar și de vacanță, de propriile lor gânduri, de îndreptățitele lor așteptări… Cum să le spun altfel ceea ce știau deja, dar și ceea ce au auzit de la alții?! Cum să le spun altfel ceea ce poate nu știau încă, astfel încât să nu semene nici a cicăleală, nici a motiv de plictiseală?!
Cum să le câștig atenția și cum să le merit timpul și încrederea acordate?! Cum și ce anume să fac încât să nu li se pare… o viață până sună clopoțelul salvator?! Departe de a fi găsit răspunsurile – pe care, de altfel, nu le-am găsit nici până la ora la care scriu aceste rânduri – m-am trezit ascultată, din primul până în ultimul minut al întâlnirii, într-o liniște atât de deplină încât au fost momente în care mi s-a părut că aud zborul visurilor lor înalte, fiindcă e demonstrat că toate visurile îndrăznețe încep în tinerețe și n-am niciu dubiu că asemenea visuri au deja tinerii de care m-am aflat atât de aproape.
De aceea am și ales să invoc încrederea păsărilor în propriile aripi chiar și atunci când se așează pe cele mai subțiri crenguțe, care s-ar putea rupe în orice clipă, ori se află în bătaia celor mai aprige furtuni, ca să îndrăznesc să-i îndemn să nu se sfiască să-și deschidă larg aripile și să-și urmeze mereu, la rândul lor, visurile, fără a-și pierde încrederea în propriile forțe chiar și în momentele mai dificile. Fără să știu că gestionez timpul în care am fost atât de onorată să ocup locul de la catedră – poate și pentru că nicio privire a vreunuia dintre minunații mei ascultători nu s-a îndreptat nerăbdătoare spre ceas ori spre ecranul telefonului, nicio foială nu mi-a dat de înțeles că ar trebui să mă opresc – și la fel rugămintea de a-mi adresa întrebări despre ceea ce îi interesează cu adevărat dacă eu nu mă aflu pe drumul cel bun – nici nu am simțit când a trecut timpul și e ora să sune, din nou, clopoțelul. Știu însă că am avut timp să le adresez rugămintea de a încerca măcar să-și crediteze mai mult părinții și profesorii – și, mai ales, mai devreme decât prea târziu – prin convingerea că nu le vor decât binele, în fapt ca să se protejeze tot pe ei de suferința, de regretul, de frustrarea ca, peste 10-15 ani, când uneori ar putea fi chiar prea târziu, să-și dea seama cât de mult s-au amăgit crezând că știu ei, mult mai bine, în entuziasmul și spiritul de frondă al tinereții lor, tot și toate. Am riscat să-i rog să citească acum cât de mult pot, pentru a afla, pentru a cunoaște, pentru a înțelege, fiindcă va veni un timp în care, oricât de mult își vor dori, luați cu ale vieții, nu vor mai avea răgazul pentru ceea ce vor ajunge să considere un privilegiu, indiferent ce profesie și ce drum vor alege în viață. Ceea ce nu am spus, nici distinșilor profesori, nici liceenilor pe care i-am întâlnit – dar o fac cu toată convingerea prin intermediul aceste rânduri, este că le rămân, la rândul meu, pe deplin recunoscătoare pentru ora… altfel pe care au dăruit-o jurnalistului și omului care sunt.
