George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
Telefonul speranței
Dacă așa a fost să fie, să particip la pregătirea lotului pentru Olimpiadă iar eu să rămân acasă, m-am împăcat cu gândul. M-am întors la Ploiești și mi-am văzut mai departe de treburile de la club. Am mai avut câteva lucruri de pus la punct la sala de antrenament, chestiuni din acestea. Organizatorice le ziceam noi atunci. Continuam antrenamentele cu seniorii chiar dacă nu erau competiții în acea perioadă. Juniorii au fost ceva mai liberi pentru că olimpiada pica în perioadă de vacanță a elevilor. Bine, unii aveau serviciu, realizare mare deoarece reușisem să angajăm destui boxeri la Uzina „1 Mai”.
Așadar, eram liniștit și împăcat cu situația în privința plecării în America. Știam că trebuiau să plece mulți politruci, mulți din cei care trebuia să fie cu ochii în patru, care erau atenți să nu dispară cineva din delegație, să rămână în America. Am fost liniștit până când un telefon m-a pus pe foc. „Ia zi, Emile, când ajungeți la Los Angeles? Știți unde o să stați în Satul Olimpic? V-au repartizat? Oricum, vin să vă aștept la aeroport”. Era doctorul Dincă Schileru, care știa că sunt antrenor la lotul național și că particip la pregătirile pentru Olimpiadă. Mă suna deseori, mai trimitea o scrisoare, o carte poștală, ceva. Am ținut legătura cu el. Nu m-a uitat niciodată chiar dacă plecase de multă vreme din țară.
„Domʼ doctor, eu nu vin în America”. „Cum așa? Cum să nu vii, mă? Nu mai ești antrenor la lot?” „Ba da, dar nu sunt pe listă. M-au chemat la Federație și mi-au spus că eu nu merg. Că suntem prea mulți, că este un număr limitat de locuri. Așa că boxul nu trimite echipa completă, iar dintre antrenori merge doar maestrul Ion Popa”. A tăcut doctorul un pic, apoi îl aud în receptor: „Emile, du-te la ăia de la Federație și spune-le să te treacă și pe tine pe listă. Îți plătesc eu drumul, îți plătesc eu tot, tot, tot, numai să te ia și pe tine”. În gândul meu mi-am zis că așa o să fac. Era o ocazie pe care nu trebuia nicicum să o scap.
