George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
America se îndepărtează
Doctorul Dincă Schileru mă suna deseori, mai trimitea o scrisoare, o carte poștală, ceva. Am ținut legătura cu el. Nu m-a uitat niciodată, chiar dacă plecase de multă vreme din țară. Povesteam că, în tinerețea mea, doctorul m-a îndrăgit tare mult și a avut grijă de drumul meu în viață. Chiar dacă plecase de multă vreme din țară, doctorul Schileru nu a încetat să îmi poarte grijă. Însă, condițiile din România erau de așa natură încât el era considerat transfug, iar legea noastră spunea atunci că trebuie să raportezi la Securitate orice contact ai cu oricare cetățean străin. Bine, ei spuneau că trebuie să te duci la Miliție să declari, dar datele ajungeau clar la Securitate. Eu, care mă văzusem bine lipit la loturile naționale, care aveau ieșiri din țară la competiții internaționale, nu doream să risc să rămân acasă. Întotdeauna i-am spus ofițerului de Securitate din Uzină ce contact am avut cu doctorul Schileru. Pe mine mă interesa să fiu corect și să fiu astfel considerat. Nu mă interesa să rămân în afară. Aveam soția și cele două fete, nu le puteam lăsa singure cu tot felul de belele pe cap dacă eu aș fi rămas undeva ca transfug. Dar așa, tăiat de pe listă, scăpasem de problema asta. Da, primeam scrisori și telefoane de la doctorul Schileru. Cu siguranță că Securitatea știa de ele. De altfel, chiar dacă i-am spus mereu, fără niciun fel de ascunziș, când primeam telefon sau scrisoare de la doctorul Schileru, colonelul de Securitate din Uzina „1 Mai” m-a avertizat să fiu atent la ce am de gând să fac.
Pentru moment, gândul meu era la Olimpiadă, la Los Angeles, la competiția de box. În timpul pregătirilor tot discutasem cu maestrul Ion Popa și visam să mai scoatem un campion olimpic, să nu rămână Linca singurul nostru laureat. Mai ales că nu veneau cubanezii, nu veneau rușii. Atunci rusul era doar unul, nu ca acum când sunt câte unul din fiecare țară ruptă din URSS. Telefonul doctorului m-a întărâtat. Așa că am luat drumul Bucureștiului, la Federație. Am dat de președinte și de secretarul general, unul Bădescu. Mihai Bădescu. Ori era secretar general adjunct, nu mai știu exact. Oricum, pe atunci în Federația de Box erau mulți cu politica și puțini cu mănușa. „Tovarășe președinte – așa era formula oficială de adresare, cu tovarășe – tovarășe președinte, știți că ar fi bine să fie doi antrenori, îi putem supraveghea mai bine pe boxeri, avem nevoie să facem încălzire separat cu băieții, la fel antrenamente. Mi s-a oferit posibilitatea să merg la Olimpiadă. Uitați așa, așa, așa. Îmi plătește tot. Absolut tot. Numai că trebuie să mă treceți pe lista oficială”. Răspunsul a fost cât se poate de binevoitor, pe ton oficial: „Bine, dragă. E în regulă. Să vedem ce putem face”.
Am văzut rapid ce s-a putut face. Nici nu ajunsesem bine la Ploiești, că am primit telefon de la Bădescu: „Popa, nu se poate rezolva cerința ta pentru că începând de mâine la lotul național rămâne un singur antrenor, Ion Popa.
