Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Respir aerul proaspăt al acestei dimineți, privind cerul nehotărât. Pare că nu știe ce vrea. Să lumineze sau să mai întârzie în semiîntuneric. Și eu sunt ca el. Nu știu dacă să mă bucur de începutul acestei zile, ori să rămân captivă neliniștilor mele permanente? E duminică! Se apropie ceasul despărțirii noastre definitive. Mă întorc în urmă cu un an și zece luni. Te țineam în brațe, fără să prevăd ce va urma. Sau poate că refuzam să accept. Speram ca brațele mele să-ți fie scut împotriva celei nemiloase. Dar dragostea mea nu a fost de-ajuns. Nu s-a îndurat de noi, și de la piept mi te-a smuls, în tăcere, fără nicio remușcare. Nu mai știu bine ce s-a întâmplat apoi, căci deodată cu tine s-a stins și cea pe care-o știai, iar o alta i-a luat locul. O altă ființă care de-atunci și până azi trăiește fără să știe cu-adevărat care îi este identitatea, cui aparține. Trecutului sau prezentului? Cum se va regăsi privindu-se mâine? Dimineața aceasta debutează sub greutatea multor întrebări. Și, privind mai departe de cer, încerc să aflu răspunsuri, de care mă tem. Se apropie ora opt, când ceasul a încetat să mai măsoare timpul nostru. Refuz să-l mai privesc, și aș refuza și continuitatea acestei zile, dar sunt lucruri care mă obligă să înaintez în desișul ei. În fapt, mă izbesc de multe ori de realitatea firească. Nu e important ce-mi doresc eu, important e să pot ține piept la tot ceea ce urmează să se întâmple. Să trăiesc totul ca pe un dat, de la care nu am voie să mă abat. Și asta fac!
Îți spun, dragul meu, legat de tine, și de ceea ce ai lăsat aici, că se întâmplă și lucruri bune. Zilele trecute, la o oră la care nu mai așteptam vizitatori la Muzeul Pietrei, a sunat la poartă părintele Iustin de la biserica din Românești, împreună cu un grup de enoriași. S-au bucurat de tot ce-au văzut, iar ajunși la biserica de piatră, din livadă, am avut o surpriză. Văzând părintele, în interior, plăcuțele cu decalogul, dăruite de familia Drăgănoiu, a spus că lângă ele s-ar potrivi unele pe care să fie caligrafiate Fericirile. S-a oferit să se ocupe el de acest lucru, și să facă acest dar înainte de sărbători. Auzind spusele părintelui Iustin, am îndrăznit să-l rog, dacă este posibil, să fie gata pe 12 decembrie, ziua în care se împlinesc doi ani de când ai plecat. Da, a spus, fără să stea pe gânduri, adăugând că în acea zi e pomenit Sfântul Spiridon, care a îmbrățișat o viață ascetică, iar toată averea sa a cheltuit-o îngrijind de bolnavi și găzduirea străinilor, iar pentru faptul că și-a mărturisit iubirea față de Mântuitor, ochiul drept i-a fost scos, și pulpa stângă tăiată. De asemenea, părintele Iustin mi-a promis că va ține și o slujbă în biserică, și va face și o rugăciune la mormântul tău.
Stând de vorbă, înainte de a ajunge la biserică, așa cum de multe ori mi se întâmplă, cineva m-a întrebat de legătura mea cu acest loc, cu tine. După ce-am răspuns, părintele a spus: „Am intuit! Se simte lucrul acesta, după felul cum vorbiți, cum îl povestiți!”. Apoi, uitându-se în jur a adăugat: „Astfel de locuri se construiesc cu iubire și jertfă. Ca și căsniciile. Le spun întotdeauna tinerilor miri: „Căsnicia înseamnă iubire și jertfă!”. Îi dau crezare părintelui, dar sunt convinsă că mulți dintre cei care aud aceste două cuvinte în cea mai frumoasă zi din viața lor, nu conștientizează atunci noțiunea de jertfă. Unii dintre ei află pe parcurs, dacă durata căsniciei lor este atâta încât să ajungă să cunoască jertfa și să aibă puterea s-o trăiască.
Dragul meu, mărturisesc că mi-a făcut bine întâlnirea cu părintele Iustin, un om cald, care vorbește și prin privirea-i senină, nu doar cu vorbele pildelor pe care le cunoaște, așa cum bine mi-au făcut cuvintele domnului Aurel Usca și ale poetului Sorin Dumitrache, când m-au căutat telefonic. Sorin, cu sprijinul domnului Usca, lucrează la o antologie, cu titlul „Poeții mari ai vremurilor mici”. Mi-au cerut acordul pentru publicarea în această carte a poeziei tale „Șapte zile de sărut”. Surpriza acum vine. Vor să ne adauge în volum și pe mine, și pe fiica noastră. Dacă tu meriți să fii în aceste pagini, nu pot să nu mă întreb ce ne îndreptățește, pe mine și pe Luciana, să ne regăsim în această carte, printre nume consacrate ale scrisului, dar și condeie mai puțin știute? Suntem onorate de această propunere, am acceptat cu bucurie, dar asta nu înseamnă că ne vom aroga merite pe care nu le avem. Eu am ales să public gândurile mele adunate sub titlul „Testament”, iar Luciana una dintre poeziile cu care a participat la Festivalul Concurs Național de Poezie Lucian Avramescu, Ediția I, care se cheamă „Rugă pentru tata”.
Redau ce spune Sorin Dumitrache despre această antologie: „A fost un pariu cu mine. Am pariat că în aceste vremuri poeții se mai pot strânge sub umbrela poeziei, doar de dragul frumosului și nu doar la fabricile de premii literare care … tac din gură… Pentru că poezia trebuie să fie înaintea premiului și chiar deasupra poetului. Cititorii își hrănesc sufletul cu candoare, nu cu hârtii fără absolut nici o valoare. Am pariat că în lumea poeziei mai sunt izvoare și nu doar mocirlă. Și am câștigat. Am pariat pe valori. Și scoatem o antologie de valoare”. Poetul Sorin Dumitrache are supărările lui iscate de nedreptățile care se petrec în lumea scrisului. Și tu aveai nemulțumirile tale. Dar aceia care scriu cu cerneala ființei lor, nu renunță, indiferent de opreliștile care se ivesc, de strâmbătatea unor oameni, de vremurile potrivnice. Ei continuă. Scriu pentru ei, și pentru aceia care se oglindesc în scrisul lor.
Și eu continui, dragul meu! Să trăiesc, să sufăr, să scriu. Căci viața mi se pare a fi ca și căsnicia. Iubire, jertfă și… poezie. Nu-i așa, oare?
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
