Luiza Rădulescu Pintilie

“Arta este un mod de a trăi, de a gândi și a te exprima.“ Aceasta este convingerea  pictorului Adrian Nicolae, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România- Filiala Ploiești și personal îndrăznesc să spun că  traducerea ei  se află la vedere, sub semnătura sa,  în expoziția găzduită,  în aceste zile și până pe 18 octombrie a.c. ,  la galeria ploieșteană de artă.  Mai mult decât atât, păstrez îndrăzneala și adaug acestei definiții- care mi se pare a fi, în fapt, un crez artistic bine definit- și înțelesul unei  valoroase libertăți de exprimare,  conturată  prin  fiecare linie,  fiecare formă, textură și culoare  dispuse  în  universul compozițiilor sale,  dându-le  echilibru, unitate  și armonie, fără a lipsi însă accentul, contrastul, ritmul, varietatea,   unicitatea. Or, toate acestea nu pot veni, după umila mea părere,  decât din harul și studiul  înnobilate de truda de atelier, din experiența artistică dublată de experiența de viață și, poate, și dintr-o negrăbită alegere a momentului potrivit al întâlnirii  cu publicul într-un dialog personal,  abia  după o  îndelungă tatonare reciprocă în expoziții de grup, după acumulările din tabere de creație și consacrarea dată de  lucrări ajunse în colecții particulare din Franța, Germania, SUA și  Canada.

Fiindcă, născut în 1956, la Urlați, absolvent   în 1986 al  Academiei de Artă “Nicolae Grigorescu” din București- Facultatea de Arte Decorative, pictorul Adrian Nicolae a trăit emoțiile  celui dintâi vernisaj al unei expoziții personale la acest început de octombrie- și iar spun că poate deloc  întâmplător- toamna fiind un anotimp   care  simbolizează  și evoluția omenească și artistică  de la tinerețe către  maturitate, către  înțelepciune și cunoaștere.  Și de la “  Adam și Eva “, cum se intitulează unul dintre tablourile sale, trecând prin mituri mai vechi și mai noi, prin anotimpuri existențiale, prin universuri văzute și nevăzute, până la îngeri și amazoane,  cântece de altădată și ritmuri de jazz, nud alb și saltimbanci, actul creator ce se dezvăluie în întregul  compozițiilor, în expresivitatea figurilor umane, în  frumusețea culorilor  nu lasă indiferentă nici privirea , nici emoția. Recunosc că nu am  întârziat la fel de  mult  ca doamna pe care am întâlnit-o în galerie în fața lucrărilor intitulate  “Peisaj erotic” , “ Vanitas”  sau “Muza”. Dar mai ales lucrarea din urmă mi-a readus în minte imagini de film  și  pagini de cărți  ce descriu artiști lucrând  după model în   lumina difuză a unui mic atelier… Însă la  tabloul “Păsărarul” m-am întors de cel puțin trei ori și aș reveni în galerie ca să îl revăd… Primul mă atrăsese  „ Cântecul de altădată  „ și mai ales mâinile  lăutarului   atingând arcușul și corzile  viorii cu o smerenie, o sfială și o taină  cărora artistul le-a surprins esența. Albastrul    ce înconjoară chipul păsărarului și aripile  porumbeilor – într-un tablou care îmi pare a avea și tușele unui autoportret-   mi-a trimis însă  gândul spre  icoane de  biserică  și spre portretele “vii” ale bătrânilor care mă impresionează  de fiecare dată prin blândețea pe care trecerea anilor nu o asprește, ci o face cu atât mai  senină.   Iar sentimentul acesta încă  mă face să privesc spre cer, spre păsări și spre oameni și nu pot să-i fiu decât recunoscătoare artistului care face ca  arta  să fie  un mod de a trăi, de a gândi și a te exprima…