Luiza Rădulescu Pintilie
“Arta este un mod de a trăi, de a gândi și a te exprima.“ Aceasta este convingerea pictorului Adrian Nicolae, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România- Filiala Ploiești și personal îndrăznesc să spun că traducerea ei se află la vedere, sub semnătura sa, în expoziția găzduită, în aceste zile și până pe 18 octombrie a.c. , la galeria ploieșteană de artă. Mai mult decât atât, păstrez îndrăzneala și adaug acestei definiții- care mi se pare a fi, în fapt, un crez artistic bine definit- și înțelesul unei valoroase libertăți de exprimare, conturată prin fiecare linie, fiecare formă, textură și culoare dispuse în universul compozițiilor sale, dându-le echilibru, unitate și armonie, fără a lipsi însă accentul, contrastul, ritmul, varietatea, unicitatea. Or, toate acestea nu pot veni, după umila mea părere, decât din harul și studiul înnobilate de truda de atelier, din experiența artistică dublată de experiența de viață și, poate, și dintr-o negrăbită alegere a momentului potrivit al întâlnirii cu publicul într-un dialog personal, abia după o îndelungă tatonare reciprocă în expoziții de grup, după acumulările din tabere de creație și consacrarea dată de lucrări ajunse în colecții particulare din Franța, Germania, SUA și Canada.
Fiindcă, născut în 1956, la Urlați, absolvent în 1986 al Academiei de Artă “Nicolae Grigorescu” din București- Facultatea de Arte Decorative, pictorul Adrian Nicolae a trăit emoțiile celui dintâi vernisaj al unei expoziții personale la acest început de octombrie- și iar spun că poate deloc întâmplător- toamna fiind un anotimp care simbolizează și evoluția omenească și artistică de la tinerețe către maturitate, către înțelepciune și cunoaștere. Și de la “ Adam și Eva “, 
cum se intitulează unul dintre tablourile sale, trecând prin mituri mai vechi și mai noi, prin anotimpuri existențiale, prin universuri văzute și nevăzute, până la îngeri și amazoane, cântece de altădată și ritmuri de jazz, nud alb și saltimbanci, actul creator ce se dezvăluie în întregul compozițiilor, în expresivitatea figurilor umane, în frumusețea culorilor nu lasă indiferentă nici privirea , nici emoția. Recunosc că nu am întârziat la fel de mult ca doamna pe care am întâlnit-o în galerie în fața lucrărilor intitulate “Peisaj erotic” , “ Vanitas” sau “Muza”. Dar mai ales lucrarea din urmă mi-a readus în minte imagini de film și pagini de cărți ce descriu artiști lucrând după model în lumina difuză a unui mic atelier… Însă la tabloul “Păsărarul” m-am întors de cel puțin trei ori și aș reveni în galerie ca să îl revăd… Primul mă atrăsese „ Cântecul de altădată „ și mai ales mâinile lăutarului atingând arcușul și corzile viorii cu o smerenie, o sfială și o taină cărora artistul le-a surprins esența. Albastrul ce înconjoară chipul păsărarului și aripile porumbeilor – într-un tablou care îmi pare a avea și tușele unui autoportret- mi-a trimis însă gândul spre icoane de biserică și spre portretele “vii” ale bătrânilor care mă impresionează de fiecare dată prin blândețea pe care trecerea anilor nu o asprește, ci o face cu atât mai senină. Iar sentimentul acesta încă mă face să privesc spre cer, spre păsări și spre oameni și nu pot să-i fiu decât recunoscătoare artistului care face ca arta să fie un mod de a trăi, de a gândi și a te exprima…
