Luiza Rădulescu Pintilie
Sunt aproape sigură că dacă nu am cumpărat de la agenția teatrului ploieștean “Toma Caragiu “ chiar ultimele două bilete pentru spectacolul “La vita e bella” ce a deschis noua stagiune, cu siguranță au fost printre ultimele. La ora la care am intrat în posesia locurilor H11 și H13 în sala de spectacol, în varianta online nu mai exista deja niciun loc disponibil, iar în seara de duminică , 3 septembrie a.c., când s-a ridicat cortina, spectacolul era “sold out” și sala plină …
Recunosc că a fost doar un gând de moment acela de a vedea un spectacol ce deschide o nouă stagiune și nu m-am gândit doar la cel de pe scenă… Așa că, preț de mai bine de 45 de minute, am privit mai întâi, atentă, dintr-un loc al parcării dintre teatru și muzeul de alături, spectacolul lumii de-afară. Și înainte de gongul care stinge luminile și -aprinde doar reflectoarele ce învăluie scena, am auzit, câteva zeci de secunde, ecourile firave ale unor răzleți stropi de ploaie scuturați dintr-un nor venit de niciunde și atingând neașteptat asfaltul prea încins de septembrie și ale fâlfâitului de aripi ale porumbeilor ce s-au risipit dintr-o dată, temători. Fără a avea timp să deschid umbrela, s-au îndepărtat și stropii , dar și păsările. Doar privirea mea nu a alunecat prea departe, fixându-se de balcoanele mult prea triste ale celor mai multe dintre apartamentele de deasupra teatrului. Nicăieri nicio floare, iar ici-colo agățată câte o folie decolorată, fostă verde cândva, ca o cortină trasă în dreptul ferestrelor, pesemne în fața soarelui mult prea arzător. Peste drum, frontonul cu ceas al muzeului, în spate – cupola refăcută a judecătoriei-simbol al Ploieștiului …În față, în așteptare, primele grupuri de spectatori. La nici un metru de mine- o doamnă între două vârste pe care aș fi remarcat-o și dintr-o mie, pentru ținuta cu rochie neagră, pantofi, poșetă și accesorii galben solar și pe care aveam s-o observ apoi și în sală, la vreo două rânduri depărtare de locurile de pe care , timp de mai bine de trei ore, cu șansa dată de aproape ultimele bilete disponibile- sau , poate, chiar ultimele !- avem să mă las convinsă că e bine să ne amintim, măcar din când în când că … „La vita e bella”. Că frumusețea și urâțenia a tot ceea ne înconjoară sunt parte a lumii căreia îi aparținem și că doar de noi depinde să nu lăsăm să devină și parte a ceea ce suntem. Sau măcar, actori pe scena vieții noastre de fiecare zi, să nu le lăsăm să încline balanța covârșitor în favoarea nefrumuseții , să ne urâțească adânc sufletul, gândurile, gesturile…
Cum nici mie nu-mi place să mi se povească filmele și cărțile, nu am să pic nici eu în păcatul de a povesti spectacolul de pe scenă, desfășurat după un text semnat de Cornel Udrea și cupletele textierului Aurel Storin, în viziunea regizorală și coregrafică a cunoscutei Marcela Timiraș și cea scenografică a lui Ovidiu Pascal , avându-i în distribuție pe actorii Mihaela Duțu, George Liviu Frîncu, Mihaela Rus, Dragoș-Maxim Galban, Rodica Alexandru, Petty Mușa, iar ca soliști pe Nico, Daniela Răduică, Mădălina Cernat, Romeo Zaharia, George Capanu, Eduard Stoica , alături de backing vocalists Mirela Cumpănaș și Corina Cazanoi, dar și de Baletul Majestic și Orchestra Majestic, condusă de dirijorul Viorel Gavrilă.
“Un spectacol despre frumusețea și bucuria vieții, o incursiune în efervescenta Italie, prin intermediul unora dintre cele mai cunoscute și îndragite cântece italiene”, scrie în prezentarea acestui spectacol al secției de Revistă, a cărui premieră a avut loc în luna mai a acestui an. Și chiar asta a fost… Dar aș îndrăzni să spun că a fost și mai mult de atât, fără a mă erija prin aceasta în pretenția de a scrie o cronică de teatru, ci doar să adaug că, judecând după reacțiile sălii, au fost și alții de aceeași părere. Mi-au spus-o râsetele, pasajele fredonate melancolic ori frenetic, aplauzele. E drept că și luminile unor telefoane prin care se încerca, inclusiv în jurul meu, probabil, păstrarea unor frumoase amintiri…Dar adaug, fără nicio îndoială, că nu aceasta a fost definitoriu! Așadar, dacă mă veți întreba, și, totuși, cum a fost la teatru, am să vă răspund, dar nu cu răspunsul meu, ci amintindu-mi, sper cât mai exact, răspunsul dat de marele actor și publicist Mircea Albulescu :” Cum a fost la teatru ?Nu ştiu cum a fost, dar aşa mi s-a făcut pielea de găină! Cel mai important lucru este această circulaţie a emoţiei. Noi îi emoţionăm pe dânşii, dânşii ne emoţionează pe noi şi acest schimb de stări este, de fapt “.
Așa că dacă teatrul nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni, cum spunea altcineva, aș zice că pe mine asemenea frânturi de întâmplări au fost cele care m-au ținut cu ochii pe scenă. Și fără a ierarhiza, fără a face cronologii, am să spun că mi-au plăcut elemente de decor și costume, că m-au atins sufletește interpretări răscolitoare ale consacraților artiși Nico, Daniela Răduică și Romeo Zaharia, dar și candoarea tinerei Mădălinei Cernat și duioșia lui Eduard Stoica, că în pasaje din cupletele rostite de Mihaela Duțu și George Liviu Frîncu am „citit” și umorul fin și tragismul de breaking news al vremurilor în care trăim, inclusiv cu toate urâțeniile lui, iar că refrenul adus în fața publicului de actrița Mihaela Rus (director al teatrului )- Viața e un spectacol între frumos și urât (… ) de la ridicarea cortinei, viața e viață și atât”- e cel cu care am plecat în gând , dar și cel care a devenit pentru mine argumentul că, totuși, ar trebui să ne amintim mai des că “La vita e bella”. Și, câteodată, ca un refugiu de pe scena pe care cu toții suntem actorii propriei vieți, să ne cumpărăm un bilet pentru întâlnirea de câteva ceasuri cu spectacolul și magia actorilor de profesie … Îndrăznesc să cred că am putea înțelege astfel mai repede și mai ușor cum să privim lumea cu alți ochi și, mai ales, cum să alegem între urâtul și frumosul de lângă noi, dintre noi și chiar din noi …
