George Marin
Toată lumea știe că – biblic – poporul ales este cel evreu, fiii lui Israel. Oare afirmația este validă și în termeni seculari, desacralizați? Altfel spus, poporul ales este tot cel evreu și în alte domenii de activitate? Se vorbește că așa ar fi în comerț, în finanțe, poate și în altele. Cum noi nu stăpânim elemente din domeniile enumerate, ne limităm să ridicăm întrebarea în ceea ce privește fotbalul. Iată că un răspuns la întrebarea pusă l-am primit la jocul din seara de sabat a poporului evreu, seara de sâmbătă pentru alte popoare, între care și cel român.
Înaintea debutului meciului am avut o mare teamă că echipa Israelului va fi favorizată de energiile supreme tocmai din cauza acestui statut de popor ales care s-ar fi transferat și celor care se străduiesc să mânuiască mingea cu ajutorul piciorului. Rogu-vă, acceptați ușoara deviere a sensului cuvântului „mânuiască”.
Evoluția evenimentelor de pe teren ne-a arătat cu totul altceva. Duelul lui Sorescu cu Revivo, la cap – minge în diagonală trimisă de Marius Marin – a dus la golul marcat de Alibec, în „colaborare” cu portarul Glazer, deținător și al unui pașaport românesc. Nu vă gândiți că Glazer este ca „Burebista” din epoca „Jenelilor”. Sigur nu este. Dar, rețineți, elementul important a fost duelul câștigat de Sorescu, o situație în care nu poți ști dinainte cine iese în avantaj. Preferatul a fost cel al nostru. Astfel am dat gol unei echipe care ne-a arătat cât de simplu se face superioritate numerică pe o zonă, cât de simplu se eliberează de marcaj un echipier, cât de rapid se pot face schimbările de direcție. Dar, această echipă care ne-a fost superioară aproape permanent, s-a lovit de clinciurile din care baloanele au sărit aproape toate în partea noastră. Șuturile lor, în special în partea secundă, s-au lovit de apărătorii noștri ca de manechinele care se folosesc la antrenarea loviturilor libere. Defensiva română a fost penetrată când și cum s-a dorit începând cu reluarea de după pauză. O defensivă care, în termeni diplomatici, se numește că a fost modestă, dar care, în realitate, a avut multe momente în care a fost organizată ca o mini-turmă de oi, cu patru-cinci jucători grupați în jurul purtătorului de balon, ceilalți adversari găsindu-și lejer poziții fără marcaj advers. Situații care țin nu neapărat de antrenor, ci mai degrabă de inteligența fotbalistică a celui prezent pe teren. Bara a fost și ea acolo unde trebuia la contraatacul lui Gloukh. După pauză, israelienii au intrat în careul nostru când și cum au vrut. Cu toate acestea, tot Gloukh a marcat cu un șut de la marginea careului mare, înconjurat fiind de patru români. Și, dacă despicăm firul și ante-meci, cum de s-a făcut ca una din vedetele lor, Abadda, s-a accidentat tocmai înaintea partidei? Revenind la întrebarea inițială și considerând cele de mai sus, oare putem considera că poporul evreu este cel ales și în materie de fotbal? Nu sunt deloc semne că așa ar fi. Atunci, cine ar fi poporul ales? Ce semne primim ca să îl putem recunoaște?
Semnele au venit chiar înainte de meciul contra Israelului. Potopul în care s-a jucat la Priștina împotriva unei echipe mult mai puternică fizic. Apoi, primul gol al lui Mihăilă la Lucerna. Hai, și golul secund, chiar dacă acolo a cântărit mingea pe care „Doamne, Doamne!” i-a trântit-o lui Pușcaș în cap – dar ceresc pentru care respectivul încă apare în echipă – și i-a trimis-o mai departe lui Mihăilă. Plus celelalte semne amintite mai sus. Pare-se că, atât timp cât Edward Iordănescu este selecționer, poporul ales este cel român. Și nu datorită iconițelor ori altor lucruri religioase, după cum am stabilit încă din start. Așadar să nu vă mire o calificare pentru turneul final, chiar dacă selecționerul israelian se gândește la câștigarea grupei după egalul dintre Kosovo și Elveția! Vom vedea mâine, contra Kosovo, dacă ne mai păstrăm statutul de „aleși”.
