Luiza Rădulescu Pintilie
Când foarte curând va pleca septembrie, iar tablourile reunite în expoziția personală a cunoscutului și apreciatului artist ploieștean Valter Paraschivescu vor fi coborât de pe simeze, am aproape certitudinea că și dumnezeieștile orizonturi autumnale și cele sufletești ale creatorului pământean vor păstra, pentru o vreme, aura coloristică a unei frumoase întrepătrunderi de har și taină, fără a ști însă să spun și pentru cine e mai înalt un asemenea privilegiu. Sau, poate, știu: al privitorilor. Și dacă m-ar întreba cineva pe ce mă bazez, am răspunsul pregătit, fiindcă l-am primit cumva chiar de la cei dintâi pași făcuți în Galeria de Artă Ploiești prin întâlnirea cu pictorul Marcel Bejgu – la rându-i cunoscut și apreciat artist, revenit să revadă lucrările colegului său de destin creator și într-un alt moment decât cel al emoției și luminii vernisajului. O… chemare descifrată de la artist la artist, amândoi deținători ai acelei chei dezlegătoare de înțelesuri și sensuri primită nu numai prin studiile de specialitate, ci și prin statutul deplinei lor maturități creatoare, adjudecat în ani și ani de lucru în atelier, în tabere de creație și de documentare, și întregită de multe, multe întâlniri expoziționale cu publicul. Dar, în același timp, o chemare așezată, cu măiestrie, în rama fiecărei lucrări și pentru privitorul de rând, așa cum a reușit să facă și prin această nouă expoziție artistul Valter Paraschivescu. O expoziție de autor aflată, ca număr, undeva între patruzeci și cincizeci, fiindcă, întâlnindu-l chiar în galerie, avea să ne mărturisească, mai mult decât sincer, că nu le-a ținut șirul, lăsându-ne apoi și șansa să observăm cum se comportă un artist important în preajma lucrărilor sale: firesc; ba chiar mai mult decât firesc ! Atât de important încât dacă am “ decupa” doar o parte a CV-ului său și a aprecierilor făcute de critici recunoscuți încă de la primele prezențe expoziționale ale absolventului Academiei de Artă “Nicolae Grigorescu” București-promoția 1983 nu ne-ar ajunge o pagină de ziar !
Dar nici n-aș putea lăsa neamintite cel puțin două asemenea caracterizări pe care le-am găsit… traduse pînă la ultima literă în fiecare dintre lucrările ce au înnobilat pereții albi ai galeriei: „Valter Paraschivescu e un cer care îşi răsfrânge culorile…” (Dan Grigorescu) și “un colorist de primă mână, sensibil şi raţional totodată” (Corneliu Antim). Nu am niciun dubiu că din cerul acesta vor fi coborât toate nuanțele cu care a așezat coloristul de primă mână Valter Paraschivescu pe pânză, în uleiuri și acuarele, amintiri văzute pe fereastra copilăriei sau peisaje de undeva din Grecia, armoniile unui cântec de primăvară și lumina ultimei zile dintr-o altă toamnă, aripi albe de condor și turnuri de clopotniță vestind vecernii ori liturghii, atelierul tăbăcarului și pitorescul fumător de trabuc. Freziile și irișii au fost și mai mari bucurii ale privirii mele care, nu ezit să mărturisesc din nou, caută florile. Iar scoica roșie m-a făcut să înțeleg, încă o dată, de ce e deja consacrată ideea unui roșu “marca Valter Paraschivescu”. Inconfundabil și cu atât mai de remarcat într-un câmp cromatic al unei culori care variază de la vermilion spre portocaliu și până la carmin spre violet. Și al unei culori datând încă din preistorie, pigmentul roșu obținut din ocru fiind una dintre primele culori folosite… înainte de istorie, în cea mai îndelungată perioadă a omenirii. Iar pentru mine, mai ales roșul venit în limba română de la latinescul roseus, care înseamnă „trandafiriu”. Poate de aceea nu m-am sfiit să cred că nu numai artistul Valter Paraschivescu va fi împrumutând ceva din priceperea cu care septembrie transformă verdele frunzelor în galben, portocaliu ori roșu, ci și orizonturile autumnale împrumută, la rândul lor, pentru asfințituri și răsărituri, ori pentru înflorirea ultimilor trandafiri, ceva din roșul marca … Valter Paraschivescu – un artist ca “un cer care își răsfrânge culorile“.
(Expoziția poate fi vizitată până miercuri – 4 octombrie a.c.)
