Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în anul 1650, din părinți creștini, Ioan și Maria, primind la botez numele Andrei. A fost de neam georgian (ivirean) sau caucazian. După ieșirea din robia turcă, a învățat caligrafia, pictura, sculptura și limbile greacă, arabă, turcă.
Este adus în Țara Românească în jurul anului 1690 de domnitorul Constantin Brâncoveanu. La călugarie, Andrei a primit numele Antim. Ajunge conducătorul tipografiei de la București în 1691. În anul 1696 este numit egumen al Mănăstirii Snagov. Aici va întemeia o nouă tipografie. În anul 1705, este ales episcop al Râmnicului, iar în 1708 devine mitropolit al Țării Românești.
A tipărit 30 de cărți în limba greacă, 22 în română, una în slavonă, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română și una greco-slavo-română, în total 63 de cărți. Ele au fost tipărite la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște.
Didahiile (28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale la diferite sărbători) l-au făcut să fie considerat cărturarul care a vorbit cea mai frumoasă limbă română dintre cărturarii epocii sale.
Acuzat că ar fi avut legături cu austriecii și că ar fi uneltit împotriva lui Nicolae Mavrocordat și a turcilor, a fost arestat. Patriarhul ecumenic l-a caterisit și a fost condamnat la exil în Muntele Sinai. Turcii care îl duceau spre locul exilului l-au ucis pe drum, iar trupul său a fost aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol.
Propunerea canonizării mitropolitului Antim Ivireanul a fost făcută în ședințele Sfântului Sinod din 23-25 mai 1916.
Sentința de caterisire a fost ridicată în vremea patriarhului ecumenic Athenagoras, pe 8 martie 1966.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților pe 21 iunie 1992.
