Luiza Rădulescu Pintilie
„Mi-a plăcut să vă ascult azi”. Transcriu gândul acesta, mărturisit mie – de cineva pe care nu am avut bucuria să îl cunosc personal – într-un mesaj privat descoperit la întoarcerea de la o întâlnire care deopotrivă mă marcase și mă impresionase. Și transcriu gândul acesta nu spre a-mi fi mie însămi vreo laudă, ci doar ca pretext pentru a putea mărturisi câte ceva despre oamenii frumoși pe care am avut privilegiul să-i am sub priviri, vreme de câteva ceasuri, în curtea celui dintâi lăcaș sfânt din Ploiești a cărui piatră de temelie s-a pus, imediat după Revoluția din decembrie 1989, de către Patriarhul de atunci, vrednicul de pomenire Teoctist, ca semn al eliberării și întru credință –
Biserica purtătoare a hramului “Nașterea Domnului și Sfântul Andrei”.
Fiindcă în zi de duminică, ziua în care se aduce laudă lui Dumnezeu, gândul și inima mea au simțit acolo, pe treptele zidurilor din cărămidă arsă că au îndreptățirea să se încline și în fața unor oameni încununare a creației lui Dumnezeu ca noi toți, dar împodobiți în același timp cu o simplitate și o lumină de oameni frumoși, cum le-am spus dintru început, care nu sunt de găsit la tot pasul. Onorată să răspund invitației de a spune câteva cuvinte în cadrul unei emoționante manifestări de spirit, de pomenire a unei poete plecate prea devreme să-și scrie versurile pe întinderea albastră a cerului, i-am putut privi, de la cel dintâi până la ultimul, pe toți aceia care au ales să fie părtași unei asemenea întâlniri de suflet. Credincioși veniți la chemarea preotului lor, Ioanin Chilan,
care le-a stat, de altfel, tot timpul alături, așezându-se ocrotitor pe cel dintâi scaun ce deschidea amfiteatrul locurilor în aer liber. Cei mai mulți – bărbați și femei – ajunși devreme, mergând agale, cu pașii lor întomnați, la braț ori singuratici, iar apoi așteptând în liniște. Mame tinere și bunici împingând , sub mângâierea unui soare ascuns când și când sub vălul unor nori de ploaie, cărucioare din care se auzea câte un gângurit. Copii la vârsta primilor pași și tineri liceeni. Ca la un semn, perindarea de aproape o jumătate de oră a vorbelor de la unul la altul, a privirilor în ecranele telefoanelor, a semnelor făcute discret cu mâna între oameni care se cunoșteau aproape s-a stins. Ochii s-au îndreptat spre scena dintre coloanele ce străjuiesc intrarea în biserică, chipurile s-au lăsat cuprinse de emoții, biruind când aproape înlăcrimarea, când înseninarea, după cum cuvintele, versurile ori cântecele celor adunați în numele unui “ pariu pe prietenie „ de dincolo de viață și de moarte îi răscoleau ori îi luminau. Și cărora nici ochelarii de soare, nici cei de vedere nu le-au putut opri sinceritatea și intensitatea. Prelungind învățăturile cărților sfinte și înălțarea cântărilor bisericești ale Liturghiei ce tocmai se săvărșise nu cu mult timp în urmă, preotul le-as pus enoriașilor săi și tuturor celor prezenți o frumoasă poveste despre iubirea a cărei intensitate și ardere pot transforma până și trandafirii albi în doriți trandafiri roșii. L-am ascultat la rându-mi cu atenție, lăsându-mă cuprinsă de simțăminte greu de definit. Cu ochii însă i-am cuprins în orizontul privirii pe toți cei din fața mea. Și a fost o bucurie să descopăr imaginea doamnelor trecute de prima tinerețe cu capetele acoperite de pălării discrete, cu rochii și taioare “de duminică“. Cu nimic mai prejos, domni îmbrăcați cu aceeași grijă, semn al unui respect față de sine, față de cei alături de care te afli, față de loc, față de ceea ce avea să se întâmple. Recunosc că îmi place să privesc oamenii în orice loc și în orice împrejurare. Că îmi place să descifrez sau măcar să imaginez povești de viață în mici detalii. Cum să nu fi observat-o pe doamna cu pălărie croșetată de mână și să nu mi-o închipui găsindu-și poate, în această îndeletnicire, o alinare a singurătății ori o bucurie a răgazului de timp liber?
Cum să nu văd cei doi soți îmbrăcați rock luându-și, rând pe rând, copilul în brațe și rotindu-se cu el în pași de dans? Cum să nu fi observat-o, în timp ce am vorbit, pe doamna îmbrăcată în verde din rândul al doilea, ca un omagiu al anotimpurilor ce înveșmântează astfel natura, dar și al echilibrului și al armoniei interioare? Cum să nu fi auzit… tăcerea aproape deplină în care și vorbele mele și ale celorlalți au parcurs drumul până la inimile către care le-am trimis și să nu ne fi lăsat încurajați de ecoul transformat în înclinări de aprobare ale capului, în priviri învăluitoare, în însoțiri în cântec și vers, în aplauze?! Cum să nu mă gândesc că pictorul pe care l-am recunoscut ar putea așeza oricând pe pânză roșul aparte al trandafirilor încă înfloriți atât timp cât în atelierul său, situat la ultimul etaj al unuia dintre cele mai înalte blocuri din Ploiești, cu mulți ani în urmă, am fost convinsă de la prima vedere că are o rețetă aparte de a obține această culoare încât ar putea-o înregistra?! Cum să nu îi mulțumesc în gând aceleia care mi s-a părut, în lumina duminicii de septembrie, că aduce cumva cu bunica mea în gestul de a pune mâna la ochi ca să vadă mai bine?!
Și cum să nu mă bucur de bucuria clipelor în care i-am văzut cântând cântece ale unei tinereți de care, îndepărtându-se tot mai mult, nu i-au pierdut cu totul amintirea, reîntinerind parcă, preț de câteva clipe, în ritm de canțonete și muzică folk?! Nu aș putea să spun de ce pe doamna aproape fără de vârstă, aflată alături de o nepoțică de câțiva anișori mi-am închipuit-o locuind chiar într-unul dintre blocurile din apropiere și că, reîntoarsă acasă, n-ar fi pregetat să pregătească, cum făcea și bunica mea în zilele de duminică, gogoși, clătite ori, toamna, plăcintă cu mere… Rămân de aceea datoare pentru toate aceste frumoase trăiri, iar doamnei în ochii căreia am găsit, de mai multe ori, aprobare că vorbele mele nu se duc risipite cu totul de vântul călduț de septembrie, ci doar după ce poposesc un pic la fereastra inimilor, îi sunt și mai îndatorată. Și chiar dacă nu îmi pregătesc niciodată cuvintele pe care vreau să le spun, fiindcă țin să aibă mereu adevărul momentului rostirii și pe al acelora care mă ascultă, oamenii frumoși din fața și de lângă mine m-au impresionat mai altfel decât oriunde și oricând. De la primul până la ultimul… Prin gesturi și tăceri deopotrivă, prin întristări și fugare clipe de fericire… Încât, am preferat să alung gândul de a încheia cu câteva versuri scrise de un poet creștin – și el plecat să compună stihuri printre sfinți și îngeri – ca un îndemn de a alege în viața ce ne este dăruită iubirea de oameni, fiindcă mi s-a părut cel mai mare privilegiu de a o avea atât de frumos întruchipată în fața mea încât răspunsul meu nu putea să fie decât… tăcerea. Le adaug acum, în loc de orice altă încheiere a acestor rânduri, dar mai ales ca o reverență pentru asemenea oameni frumoși:
“Ca să fii rege peste păsări este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele, niciodată mai jos.
Ca să fii rege peste flori, trebuie să scoţi la hotare mărăcinii şi spinii,
Şi, mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.
Ca să fii rege peste stele, trebuie să te aşezi printre luceferi-călător spre Orion,
Şi, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Şi fără tron.
Ca să fii rege peste ape şi vânt, trebuie să înveţi osanale, ca îngerii,
Şi să le-aduci pe pământ, alinare pentru lacrima orbilor din Valea Plângerii.
Ca să fii rege peste oameni,este mai greu decât orice altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei, învăţându-i ce-nseamnă a iubi, a ierta…
Dar, cel mai minunat este să poţi fi rege peste tine însuţi,
Atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsu-ţi.
Şi să încheiem înţelept şi frumos. Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos, când mergi pe drumul dintre rău şi bine.
În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.
Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hai, grăbeşte!”.
