Ana Luciana Avramescu
Buni zori,tată! Te aștept ca și când, în curtea muzeului pe care l-ai lăsat în urmă. Se apropie ziua ta. Pe 14 august ai fi împlinit 75 de ani. În memoria ta organizăm a V-a ediție a evenimentului căruia tu i-ai dat startul, însă totodată și prima ediție a Festivalului-Concurs Național de Poezie ”Lucian Avramescu”. Sper ca cerul să ne zâmbească în acea zi, iar asta poate fi doar opera ta. Sper că tu ești bine și n-ai parte de tristeți în lumea de dincolo, unde se presupune că ar trebui să-ți găsești liniștea de care n-ai avut în totalitate parte pe pământ.
Îți scriu pentru a doua oară, folosesc și eu limbajul mamei, cel al „cuvintelor tăcute”. Apropiindu-se aniversarea ta, mi-am amintit de cadoul pe care mi l-ai facut ultima dată, pe 13 noiembrie 2021. Era însoțit de o coală albă pe care scria ”14 ani – La mulți ani, iubita mea fetiță! Tata.” Ți-aș ura și eu acum acea urare, ți-aș scrie și eu pe o hârtie ”La mulți ani, iubitul meu tată”… Dar cine s-o mai citească? Te-ai ascuns sub o piatră, o piatră care mi-a auzit toate dorurile și suferințele. O piatră cu care mi-am împărtășit reușitele, o piatră care mi-a devenit cumva tată. Mă așez într-un colțișor în iarbă și vorbesc cu tine de parcă ai mai fi, dar în muțenia ta de demult. Eram obișnuită să-mi răspunzi pe hârtie, acum nu-mi răspunzi deloc. Sau o faci fără să-mi dau seama. Poate tu ești salvatorul meu din umbră. Poate tu mă ajuți să încep să mă vindec, să simt iarăși că trăiesc.
Crezi că doar tu ai murit? Află că fetița ta e „moartă” din ziua plecării tale, doar că fantoma mea nu s-a dezlipit de pământ pentru a continua ceea ce tu ai început. Misiunea mea se va încheia peste câteva decenii, când voi fi sigură că o să rămână cineva pe lume care să-ți pronunțe numele cu aceeași mândrie ca mine, și să ducă mai departe truda noastră. Mai e mult așa că până atunci călăuzește-mi drumul cum știi tu mai bine.
Despre mine ce să-ți mai povestesc? Lacrimile sunt la fel de reci cum le știai, dar port masca pe care mi-ai lăsat-o. Nu mă plâng, ba chiar mă prefac că sunt bine oriunde m-aș duce. Am învățat de la tine că e mai bine să ignor durerea, să caut fericirea în lucrurile mărunte. Fii sigur că doare, și doare rău uneori. Cred că sufletul de fapt e slăbiciunea cea mai mare a omului. Durerea nu e cea de cap, de burtă sau de spate. Durerea adevărată e săgeata din inimă pe care n-o poți scoate fiindcă n-o vezi, n-o poți atinge, dar o poți simți.
E prea târziu pentru noi. Târziu pentru a putea schimba trecutul, târziu pentru a spune ceea ce a rămas nespus. Promit că o să fac mai bine pe viitor. Promit să nu repet greșelile de care încercai să mă ferești. Promit să fiu, să exist, să fiu om și să dau dovadă de maturitatea pe care sperai s-o deprind de la tine. Ieri mi-am propus, azi am încercat, dar mâine sigur o să reușesc..!
Pe curând!
