Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! E 6.30. Satul încă nu s-a dezmorțit. Cocoșii își fac înviorarea. Departe, timid pare soarele. Se ivește puțin câte puțin. Mângâie cu tandrețe dealurile. Oaspeții noștri dorm. Statuile pietrelor stau ca la rugăciune. Așa îmi par, privindu-le acum din balconul casei. Sunt așa cuminți, așa tăcute, așa pioase! Ca niște maici smerite, în dialog cu cel iubit, fiu al Lui Dumnezeu. Inspir adânc aerul acestei dimineți. Mă gândesc la ce-a fost și la ce va să vină. Mă gândesc la ziua de 14 august, la ce s-a petrecut și la ce s-a simțit între zidurile acestea. La esența evenimentelor din acea zi. La oamenii implicați direct, dar și la ceilalți, părtași doar. Ar trebui să-ți vorbesc despre fiecare în parte. În sufletul meu există un portret cald al fiecăruia, pe care, poate, la un moment dat, îl voi așterne între rânduri. Singuri, oricât ne-am strădui, nu putem reuși lucruri înalte. De aceea, recunoștința mea se îndreaptă către ei toți, fără de care ce-a fost nu putea să fie.
Zilele acestea m-au încercat sentimente diverse. Stări complicate. Am și zăcut, la propriu. Nu știu ce-a fost. Pur și simplu n-am mai putut. Un rău general, nedefinit, cu care nu sunt obișnuită. M-am bucurat pentru reușita evenimentului în sine, a primei ediții a Festivalului-Concurs de Poezie „Lucian Avramescu”, dar m-a cercetat și frica. Teama pentru zilele ce vin, anul, anii următori. Oare, ce va fi să se mai întâmple? Cum se vor înfăptui cele ce sunt necesare de înfăptuit pe viitor? Și multe alte neliniști.
După ziua ta, am reintrat în contact cu spitalul, pentru tata, care a suportat o intervenție chirurgicală. Nu e nimic grav, și oricum e pe mâini bune. Chirurgul Dan Oprea și minunata lui asistentă, Alina, îl au în grijă, așa încât sunt liniștită în privința asta. Dar orice atingere cu spitalul mă reîntoarce într-un timp din care nu pot să mă desprind. Retrăiesc de fiecare dată temerile de atunci. Privesc chipurile bolnavilor și citesc suferințele, speranțele dar și deznădejdea în ochii lor. Apoi, privesc către familiile lor, numiți prea tehnic, prea rece, aparținători. Le știu atât de bine neliniștile, zbaterile interioare. În oglinda lor, mă văd pe mine, cea nu de demult. La vederea a ceea ce se petrece într-un spital, mă întreb uneori: oamenii se nasc pentru a trăi sau pentru a suferi? Cred că pentru ambele, iar pe alocuri pentru a cunoaște fericirea clădită cu iubire și bunătate. Și oamenii se mai nasc pentru ceva. Ceva ce tu ai reușit. Să construiești lucruri durabile peste timp. Pentru generația de azi și pentru cele ce vin. Prin scrisul tău, prin locul acesta, din care pleacă și cele mai multe scrisori ale mele.
În zilele de dinaintea zilei tale de naștere am avut ca oaspeți o familie, cu o fetiță de zece ani. În ultima, dintre cele trei cât au stat aici, am aflat că doamna era doctor psihiatru. Am vorbit mult cu ea în toată perioada. Căuta dialogul cu mine. Știa, vedea, simțea încordarea mea de dinaintea evenimentului. Conștientiza frumusețea, autenticitatea locului, dar și greutățile pentru a-l menține. „ A fost o experiență aparte ceea ce am trăit aici. Sper, vă doresc să reușiți să mențineți Conacul, muzeul. Locul acesta înghite mulți bani, iar dacă vă încăpățânați să vă limitați doar la evenimente care să aibă atingere cu lirismul locului, și nu extindeți puțin aria, beneficiul nu va fi nici zece la sută din cât cheltuiți. Trebuie să vă schimbați. Să renunțați la sensibilitate. Fiți mai pragmatică, altfel …”. Așa mi-a spus la plecare. Eu nu zic nimic acum.
Îți mărturisesc o altă întâmplare legată de tine, de biserica din livadă și Adrian Fetecău. Vineri m-a sunat. Pleca din București spre Buzău, locul natal. A vrut să revină la tine. De ce?
Pe 14, când a fost aici, a stat puțin de vorbă cu tine și te-a rugat ceva. Să înlesnești o rugăminte a lui către Dumnezeu. În noaptea de luni spre marți, fiica lui avea un meci de tenis complicat, în Columbia. După o pauză de un an și jumătate de joc, și după o recuperare lungă și grea în urma unei intervenții la genunchi, trebuia să înfrunte o jucătoare despre care Adrian spunea că nu credea că o va învinge. După un scor favorabil acelei jucătoare, fiica lui, Irina, a reușit să-l întoarcă în favoarea ei. Ți-a promis atunci că, dacă va câștiga, va reveni la tine să-ți mulțumească. Și așa a făcut. Mi-a spus că gândul acesta l-a trimis către tine în Biserica din Livadă, închinată Maicii Domnului. Iată că locul acesta face ca rugăciunile să fie ascultate. Și eu știu, trăiesc de multe ori împlinirea asta. Câte rugăminți n-am trimis de aici? Câte răspunsuri am primit, într-un fel sau altul? Multe! Căci tot ce faci cu credință, nu rămâne fără răsplată.
Dragul meu, aceasta e atmosfera acestui așezământ. Așa curg ceasurile. Între rugăciune și izbândă. Și tu ești parte din ele. Și oamenii te caută. Ca și ieri. O familie din Iași a venit special pentru tine. O alta, din Constanța. Prieteni ai salutului „Buni zori!”. Părtași ai bucuriilor și suferințelor tale. Părtași ai trudei tale pentru Muzeul Pietrei și biserică. Nimic din ce-ai făcut n-a fost în zadar. Nimic din ce-ai fost nu s-a pierdut. Doar lutul din care e plămădit omul s-a contopit cu iarba, cu miezul pământului în care toți ne reîntrupăm la ceasul hotărât de Cel ce viață ne-a dat.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
