Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean din care cititorii au ocazia să descopere amănunte dintre cele mai interesante despre istoria fotbalului de pe raza judeţului nostru. După ce, ani la rând, v-aţi delectat cu extraordinarele materiale semnate de Constantin Dumitru – Plopeni, v-am propus la această rubrică episoade culese dintr-o altă sursă, respectiv lucrarea în trei volume intitulată „O istorie a fotbalului câmpinean”, apărută în 2020, sub semnătura jurnalistului Octavian Cojocaru, episoade care se încheie cu cel de faţă.
Am văzut, în episoadele anterioare, cine a fost cel mai mare fotbalist născut la Câmpina (Nicolae Georgescu, fost căpitan al echipei naționale), alți internaționali plecați în fotbalul mare de la Câmpina (Ion Zaharia, Ion Neacșu), cine a fost antrenorul – înainte fusese și un foarte bun jucător – cu cele mai multe mandate și, foarte probabil, și meciuri pe banca tehnică a celor de la Poiana Câmpina (Tudor Dima), cine au fost golgheterii echipei (Paul Preda – „all time” și Vasile Bontaș – în B), cine a fost portarul-golgheter (Mihai Opațchi). Am descoperit istoriile tuturor cluburilor care au însemnat ceva pentru microbiștii câmpineni, începând cu cele mai tari grupări din perioada interbelică (Principesa Ileana, Venus, Sportul Muncitoresc, Steaua Română, Astra Română), continuând cu perioada „de aur” din epoca comunistă pentru sportul rege local, când s-au remarcat Poiana, Rafinăria, IRA, Unirea. Ultimii ani au însemnat multe proiecte începute cu mult entuziasm, dar care, din diverse motive, s-au stins rapid.
În acest ultim episod din această sursă – lucrarea „O istorie a fotbalului câmpinean” – să facem o reverență simbolică în fața unui nume, poate cel mai important, din istoria fotbalului din Câmpina și din Poiana Câmpina: Gicuță Ionescu. Mulți au fost cei care au lăsat urme adânci, dar puțini rivalizează cu Gheorghe Ionescu III, cunoscut ca Gicuță Ionescu.
„Tapalogea”, „Mălăeru” și Gicuţă
Spre finalul anilor ’40, mai precis în 1948, Astra Poiana, care juca în C, dar visa la revenirea grabnică în Divizia B, a legitimat mai mulți jucători, printre care și pe cei trei Gheorghe Ionescu. Doi erau ploieșteni, unul câmpinean. Ca să-i deosebească, presa timpului le-a adăugat cifrele romane I, II și III, în funcție de vârstă. Dar, fiindcă persistau confuziile, li s-au pus poreclele ca „sufixe”.
Primul era Gheorghe V. Ionescu I, zis și „Tapalogea”, venit de la Concordia Ploiești, fratele fostului jurnalist și scriitor de cărți cu temă fotbalistică Mihai Ionescu. Era atacant de careu. Din puținele informații obținute din presa timpului, am descoperit că „Tapalogea“ a jucat în cinci sezoane în B, a strâns cel puțin 31 de meciuri și 14 goluri pentru Poiana. Câte o fi marcat în perioada 1948 – 1951, până când echipa a promovat în B, cine mai știe…
Al doilea era Gheorghe M. Ionescu II, zis „Mălăeru” sau „Mălai”, născut pe 24 august 1924 la Ploiești, adus de la Astra Română Moreni, care evolua ca inter. În acea vreme, sistemul la modă era 3-2-5. La Poiana, în Divizia B a jucat în șase sezoane și a strâns cel puțin 59 de meciuri și 31 de goluri. Acest „Mălăeru” a făcut câteva antrenamente, în 1947, cu ASA București (Steaua de mai târziu), dar n-a fost păstrat în lotul cu care „militarii” au abordat primul sezon din istoria clubului.
Al treilea era Gheorghe Ionescu III, „Gicuță”, un fel de „Franco Baresi” local, care a început ca mijlocaș, dar cea mai mare parte a carierei a fost fundaș central. Născut pe 19 august 1929, Gicuță a jucat din 1949 până în 1964 la Poiana. Nu se află pe primul loc în topul jucătorilor care au evoluat de cele mai multe ori pentru Poiana fiindcă a prins deseori campionate „scurte” cu 22 sau 26 de etape, în timp ce, după 1974, campionatele s-au „lăbărțat” la câte 34 de etape. „Gicuță“ Ionescu a jucat în 11 sezoane, în B, strângând 128 de prezențe și 5 goluri, dar cifrele din vremea lui au fost ciuntite de indiferența presei.
Vorbeam despre desele confuzii care se făceau între ei. Nu de puține ori, mai ales la meciurile din deplasare, jurnaliștii scriau că a marcat Gheorghe Ionescu. Care dintre ei, Dumnezeu mai știe!
Cei trei au evoluat mulți ani împreună. Primul care a părăsit terenul a fost „Tapalogea”, care a jucat până în 1956. „Mălăeru” a mai rezistat un an în plus, până la finalul ediției 1957-1958 . Gheorghe Ionescu III s-a retras în 1964. El a mai apărut pe teren într-o partidă și în sezonul 1965-1966, dar a fost vorba despre un caz de urgență. Chiar dacă au lăsat în urmă și multe confuzii, Ioneștii au contribuit din plin la extraordinarele performanțe ale Poianei din perioada anilor 50-60. „Gicuță” a continuat și ca antrenor, în mai multe mandate, iar „Tapalogea” a fost în conducerea clubului.
Cel mai mare descoperitor de talente
De aici, e momentul să despărțim apele și să ne îndreptăm atenția spre Gicuță Ionescu. A fost un fotbalist determinant în poate cea mai bună perioadă a formației Poiana Câmpina, anii 50-60, când echipa a terminat de trei ori pe podiumul ligii secunde, iar în 1964 a fost la o victorie distanță de promovarea în prima divizie. Ajungem la antrenorul Gicuță Ionescu. Un colos la nivelul muncii cu copiii și juniorii. A avut câteva mandate și la prima echipă, dar lui îi plăcea să bată maidanele, străzile, curțile școlilor și să ochească fotbaliști pe care apoi să-i învețe fotbal. A ajuns la turnee finale, a învins echipe mari.
Dar, dincolo de ceea ce a lăsat în urmă ca jucător, ca antrenor, a continuat să ajute fotbalul local cu fotbaliști precum Viorel Achim (fotbalist cu „n” meciuri la naționalele de juniori, în aceeași generație cu Hagi, Prunea, Mateuț…), Gabriel Tabacu (la debutul în A l-a schimbat pe Ilie Balaci la FC Olt), pe Romeo Dochia (ajuns inclusiv în curtea lui Dinamo în epoca Lucescu), Valentin Negoiță (în 89 a devenit component al echipei Steaua, recent finalistă în Cupa Campionilor Europeni), Cristian Dumitru, Gabriel Tismănaru, Alin Postolache (fotbaliști cu sute de meciuri și zeci de goluri pentru Poiana) și mulți alții.
Atât pentru contribuția lui ca jucător, cât și ca antrenor, Gicuță Ionescu ar merita, dacă vreodată se va construi un stadion nou la Poiana, ca această arenă să-i poarte numele.
În loc de final, un apel al autorului
Această lucrare -„O istorie a fotbalului câmpinean”- nu este completă, nu este perfectă, dar poate fi îmbunătățită. Mi-aș fi dorit să am fiecare rezultat, fiecare clasament, fiecare marcator, fiecare casetă de meci. Nu s-a putut, din varii motive. Mi-aș fi dorit, de asemenea, să scotocesc fiecare ungher, să vorbesc cu toți oamenii care au avut, fie și pentru o perioadă scurtă, legătură cu fotbalul local, dar, din nou, nu s-a putut. Sunt convins că mai există cufere ale bunicilor care mai păstrează „artefacte” prețioase (poze, caiete cu însemnări, programe etc). Cine a avut bunici, tați, soți, copii, unchi, veri, prieteni care au jucat fotbal la Câmpina, adresați-le o întrebare! Răscoliți, vă rog, și prin lucrurile celor care, din păcate, nu mai sunt! Orice este de folos pentru a completa acest „puzzle”. În măsura în care se va mai strânge suficient de multă informație încât să justifice demersul, am în intenție o ediție revăzută și adăugită.
PS: Din numărul de joia viitoare, în această pagină vă veţi putea delecta din nou cu descoperirile lui Constantin Dumitru din istoria fotbalului prahovean
