George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Alegerea colaboratorului
Odată obținută mâna liberă de la directorul general, de la secretarul de partid(*) și de la președintele sindicatului – peste ultimii doi nu prea se putea trece în acea vreme, mai ales peste primul – am dorit să îl aduc, ca ajutor, pe Gheorghe Răileanu, care obținuse carnetul de antrenor și lucra deja la clubul „Voința” cu jumătate de normă. Avea program redus la „Voința” pentru că atât îi permitea legea, el fiind angajat cu normă întreagă la Uzina „1 Mai”, la sectorul Mecano-Energetic. Răileanu mă bătuse la finalele campionatelor naționale, atunci când eram juniori, el la Ploiești, iar eu la Râmnicu Vâlcea. Dar nimic nu ne-a împiedicat să durăm prietenia. Tocmai pe această prietenie m-am bazat în alegerea mea, chiar dacă unii puteau crede că alegerea lui Gică Răileanu ca antrenor ar comporta riscul de a nesocoti avertismentul directorului general: „Dacă se întâmplă ceva, închid tot!”
Orașul fiind destul de mic, povestea faptelor cuiva se întinde repede. Ce se întâmplase. Într-o zi de sâmbătă, clubul „Voința” avusese o gală de pregătire cu un club de box din Galați. Antrenorul gălățean, ploieștean de felul lui, fusese coleg cu Gică Răileanu și cei doi, la rândul lor, au păstrat relațiile de prietenie. După ce s-a terminat gala, cei doi au decis să bea o bere la „Prahova”. Berea s-a înmulțit și, luat un pic de val, gălățeanul a intrat într-un conflict, mai întâi verbal, cu unul dintre angajații restaurantului, unul cam șmecheraș care nu știa cu cine are de-a face. Și s-a întâmplat ca șmecherașul să iasă cam șifonat. Cu buza umflată, s-a plâns șefului complexului hotelier, care, luni dis de dimineață, s-a dus întins la directorul de la UCEFS, organul care coordona sportul, să îl reclame pe Răileanu, pentru că doar pe el îl cunoștea: „Uite, tovarășe, ce-a făcut Răileanu!”. Șeful de la UCEFS m-a chemat pe mine: „Tovarășe Popa, uitați ce-a făcut Răileanu. Acum trebuie să îi fac raport și să îl suspend din viața sportivă”. „Nu faceți nimic!”. „Cum, tovarășe Popa? Este imposibil să nu luăm atitudine. Asemenea oameni cu asemenea comportament nu au ce căuta în sport”. „Uitați ce este. Eu îl cunosc foarte bine pe Răileanu. Ce vi s-a spus nu este adevărat”. Aflasem și eu ce se întâmplase. Răileanu își văzuse de treaba lui, nu se implicase în conflict. Așa l-am lămurit pe directorul de la UCEFS, dar și pe președintele de la „Voința”, care venise cu aceeași idee de suspendare sau de excludere din sport. Cuvântul meu căpătase deja greutate în sportul prahovean, mai ales că devenisem și membru de partid, și cei doi puși pe sancțiuni „exemplare” nu au mai comentat nimic atunci când i-am informat că Răileanu urmează să lucreze cu mine, pe răspunderea mea. Eu deja aranjasem lucrurile la Uzină, dar cei doi nu aveau de unde să știe.
*
(*) – este vorba de singurul partid acceptat în epocă, Partidul Comunist Român, care avea constituită câte o organizaţie numită „de bază” în fiecare întreprindere sau instituţie. Secretarul organizaţiei de bază controla, practic, toată activitatea având, astfel, puteri considerabile, putând influenţa diverse acţiuni sau decizii. (n.a.)I)
