Luiza Rădulescu Pintilie
Anul trecut, au emigrat definitiv aproape 50000 de români, cel mai mare număr din ultimele trei decenii, o Românie mai mică, reunind peste patru milioane de suflete, conturându-se acum în afara graniţelor ţării. Cu ultimii semeni plecaţi să-și facă o viaţă mai bună oriunde au văzut cu ochii a dispărut, simbolic, de pe harta naţională un judeţ de mărime medie. Au luat cu ei speranţele în vremuri mai bune și , nu în ultimul rând, nădejdea în Dumnezeu de vreme ce, străini între străini fiind, confruntaţi cu dificultăţi de adaptare, unul dintre primele locuri – dacă nu chiar primul loc- pe care îl caută românii plecaţi în străinătate este biserica, încurajaţi fiind de faptul că Biserica Ortodoxă Română s-a străduit să fie alături de migranţii români, oferindu-le nu numai asistenţă religioasă, ci și ajutor umanitar și susţinere sufletească prin cei peste 600 de clerici trimiși să-și împlinească menirea în parohii organizate în toată lumea aceasta mare.
Fiindcă și în Prahova aproape nu există așezare din care să nu fi plecat semeni aflaţi în căutarea unei bucăţi de pâine mai albe pentru ei și familiile lor ori a unei împliniri personale și profesionale pe care au considerat că nu o pot atinge rămânând “acasă” și deopotrivă fiindcă și pentru aceștia biserica este- sau se cuvine să fie- un reper în comunităţile în care încearcă să se integreze și să-și continue viaţa, i-am cerut îngăduinţa să-i adresăm câteva întrebări preotului paroh Adrian Diaconu, protopopul Elveţiei în cadrul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, slujitor în parohiile bisericilor ortodoxe românești din Geneva și Lausanne, din cantonul de Vaud, o zonă în care sunt trăitori peste 2000 de ortodocși români din cei aproape 10000 care locuiesc în prezent în Elveţia. Născut la Ploieşti, în noiembrie 1955, fost preot paroh în satul Blejoi (1981 – 1992), părintele Adrian Diaconu a avut o contribuţie majoră la reconstruirea bisericii ortodoxe, care fusese distrusă complet la cutremurul din 4 martie 1977. Mai mult decât atât, în ședinţa publică din decembrie 2010 în care s-a hotârât să i se confere titlul de “Cetăţean de onoare” al Comunei Blejoi, s-a evidenţiat meritul domniei sale de a fi reușit” să unească enoriaşii pentru această lucrare a Domnului, cât mai ales pentru că a avut puterea să se ridice împotriva unui regim politic potrivinic propovăduirii cuvântului Domnului şi care nu agrea libertatea religioasă”.
Din octombrie 1991, când părintele Adrian Diaconu a fost chemat din ţară şi numit ca preot permanent din ianuarie 1992, la recomandarea părintelui profesor Constantin Galeriu, în Parohia „Tuturor Sfinţilor Români” din Lausanne – parohie a exilului românesc, preacucernicia sa întreţine flacăra credinţei, a spiritualităţii şi a tradiţiilor neamului românesc în inima, cugetul și făptuirea celor plecaţi, desfășurând deopotrivă activităţi de pastoraţie și de catehizare, culturale şi social-filantropice.
Mulţumindu-i prea distinsului nostru interlocutor, şi din acest colţ de pagină, pentru deschiderea cu care a dat curs demersului nostru jurnalistic, continuăm să prezentăm în numărul de astăzi al ziarului nostru interesantele și deopotrivă emoţionantele domniei sale răspunsuri.
– Am consemnat, nu cu mult timp în urmă, faptul că aţi invitat, într-o zi cu o mare semnificaţie pentru biserica în care slujiţi acum, grupul de copii „Laurii Blejoiului“ , din satul prahovean de care vă leagă o bună parte a vieţii de preot și de om. Ce sentiment aţi încercat atunci când i-aţi auzit cântând în strană sau dând glas versurilor din „ Ruga” marelui Eminescu?
– Față de copii, în general, și pentru cei din parohia Blejoi în special, și eu și soția mea – preoteasa Georgeta – avem o bucurie sfântă și o sensibilitate aparte, pentru că acolo am construit integral, cu ajutorul credincioșilor, o nouă biserică (de la trasarea terenului pentru noua construcție – în octombrie 1983 – și până la târnosirea noului locaș în octombrie 1991).
Sub clopotnița din curtea acestei biserici se află înmormântat și singurul nostru copil, un băiețel decedat la 7 ani, 7 luni și 7 zile, în urma unui accident la începutul construcției acestei biserici. Tot acolo se află înmormântat și nepotul nostru, care a devenit mai târziu preot la Parohia Blejoi, și care m-a ajutat și el la construcția acestei biserici, dar care a decedat la doar 43 de ani, în urma unei boli necruțătoare.
În 18 iunie a.c., când a fost și ziua de naștere a copilului nostru, și când am sărbătorit la Lausanne hramul bisericii ”Duminica Tuturor Sfinților Români”, am invitat grupul coral al copiilor de la biserica Blejoi, condus de părintele Ștefan Potop, preot slujitor la această biserică, pentru a cânta la Sf. Liturghie prezidată de PS Părinte Marc Nemțeanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei noastre de la Paris. Cu acest prilej, grupul de copii de la Blejoi ne-a oferit și un scurt concert cu piese religioase, dar și culturale românești, care a fost foarte bine apreciat de către credincioși. PS Părinte Episcop Marc i-a invitat și la Catedrala românească din Paris.
În scurta lor deplasare, care s-a făcut și cu sprijinul domnului primar Adrian Dumitru, al comunei Blejoi, copiii au putut vizita bustul lui Eminescu de la Vevey, Fabrica și Muzeul de ciocolată Cailler de la Broc/Fribourg, Fabrica de brânză de la Gruyere/Fribourg, obiectivele principale din localitățile Lausanne, Vevey și Montreux, precum și instituțiile internaționale de la Geneva, sediul ONU, Consiliul Mondial al Bisericilor, Grădina englezească, Ceasul cu flori, Jetul de apă de la Geneva, parcurile Genevei ș.a.
Îl felicităm pe preotul Ștefan Potop pentru organizarea acestui minunat grup coral al bisericii, îi mulțumim și domnului primar Adrian Dumitru și, în viitor, îl așteptăm și pe preotul Bogdan Georgescu, preotul paroh al bisericii din Blejoi, să ne viziteze cu grupul de tineri din ”Liga Tinerilor Ortodocși”, pe care o conduce în cadrul aceleiași parohii.
– Rămași acasă ori plecaţi departe, care este gândul pe care îl nutriţi pentru români și, mai ales, pentru generaţiile tinere- ramuri din falnicul copac care este neamul românesc, trecut cu izbândă prin multe vitregii?
– Viața omului este un drum continuu în căutarea sensului existenței, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna că sensul este însăși căutarea, cu toate obstacolele ei. Să nu uităm că – așa cum învățau stoicii – ceea ce ne blochează drumul poate deveni chiar drumul de urmat, iar ceea ce ne împiedică o acțiune ne poate face chiar să avansăm în direcția respectivă. În fiecare obstacol este o șansă de a-ți îmbunătăți condiția. Depinde de tine, de motivația și perseverența ta în acțiune, dar și de credința și încrederea ta în Dumnezeu, ca obstacolul să devină însăși calea de urmat!
Neajunsurile și tristețile pe care ni le provoacă permanenta căutare a sensului vieții nu ar trebui să eclipseze bucuria existenței noastre, neuitând că această viață efemeră ne-a fost dată doar ca o prefață a ”cărții” al cărei conținut este adevărata viață veșnică, ce ni s-a oferit prin Hristos și ne-a fost garantată prin Învierea Sa din morți.
În Învierea lui Hristos, care este poarta de intrare în veșnicia noastră, se regăsesc originea, scopul și destinul vieții noastre (sensul despre care tocmai vorbeam), precum și singura și reala bucurie a acestei vieți trecătoare. În afara acestei realități viața nu are niciun sens.
De aceea, marele istoric al creștinismului Jaroslav Pelikan (+2006), un luteran care s-a convertit la Ortodoxie (cele 5 volume ale sale despre Istoria Creștinismului au fost traduse și în românește, de către editura Polirom), înainte de a muri își dădu ultima suflare cu acest aforism: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Și dacă Hristos n-a înviat – nimic altceva nu mai contează”.
Iar pr. Dumitru Stăniloae spune: ”Dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut om pentru a oferi, prin învierea Sa, viaţa veşnică oamenilor, nu am fi ştiut niciodată pentru ce există lumea, pentru ce generaţiile se nasc şi mor una după alta. Toate încercările gândirii umane de a găsi un sens al lumii nu ar fi fost decât simple speculaţii.
Numai Hristos, Cel întrupat şi înviat, ne-a dăruit cheia rolului pozitiv al lumii şi al vieţii oamenilor. El ne-a arătat că există o altă lume, de unde El – Hristos – a venit ca soare strălucitor al dreptăţii, biruitor al răului din lume şi din noi. Numai El – «Răsăritul cel de Sus» – prin naşterea, moartea şi învierea Sa ne-a adus autentica bucurie a vieţii celei veşnice”.
Tinerele generații ale neamului nostru românesc, pentru a-și păstra identitatea lor în istorie, trebuie să fie ajutate să conștientizeze, să cunoască, să respecte și să se adape din izvorul nesecat al moștenirii spirituale și culturale, precum și al tradițiilor sfinte ale acestui neam. Altfel ne vom dilua în cosmopolitismul, multiculturalismul și pluriconfesionalismul Europei post-moderne, care-și reneagă propriile origini creștine.
Cultul creștin ortodox și cultura română au fost întotdeauna și sunt într-o continuă relație indispensabilă, prin aceea că ”sufletul culturii este cultura sufletului”. Aceasta ne va salva ca neam și ca identitate creștină în istorie!
