Luiza Rădulescu Pintilie
Anul trecut, au emigrat definitiv aproape 50000 de români, cel mai mare număr din ultimele trei decenii, o Românie mai mică, reunind peste patru milioane de suflete, conturându-se acum în afara graniţelor ţării. Cu ultimii semeni plecaţi să-și facă o viaţă mai bună oriunde au văzut cu ochii a dispărut, simbolic, de pe harta naţională un judeţde mărime medie. Au luat cu ei speranţele în vremuri mai bune și , nu în ultimul rând, nădejdea în Dumnezeu de vreme ce, străini între străini fiind, confruntaţi cu dificultăţi de adaptare, unul dintre primele locuri – dacă nu chiar primul loc- pe care îl caută românii plecaţi în străinătate este biserica, încurajaţi fiind de faptul că Biserica Ortodoxă Română s-a străduit să fie alături de migranţii români, oferindu-le nu numai asistenţă religioasă, ci și ajutor umanitar și susţinere sufletească prin cei peste 600 de clerici trimiși să-și împlinească menirea în parohii organizate în toată lumea aceasta mare.
Fiindcă și în Prahova aproape nu există așezare din care să nu fi plecat semeni aflaţi în căutarea unei bucăţi de pâine mai albe pentru ei și familiile lor ori a unei împliniri personale și profesionale pe care au considerat că nu o pot atinge rămânând “acasă” și deopotrivă fiindcă și pentru aceștia biserica este- sau se cuvine să fie- un reper în comunităţile în care încearcă să se integreze și să-și continue viaţă, i-am cerut îngăduinţa să-i adresăm câteva întrebări preotului paroh Adrian Diaconu, protopopul Elveţiei în cadrul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, slujitor în parohiile bisericilor ortodoxe românești din Geneva și Lausanne, din cantonul de Vaud, o zonă în care sunt trăitori peste 2000 de ortodocși români din cei aproape 10000 care locuiesc în prezent în Elveţia. Născut la Ploieşti, în noiembrie 1955, fost preot paroh în satul Blejoi (1981 – 1992), părintele Adrian Diaconu a avut o contribuţie majoră la reconstruirea bisericii ortodoxe, care fusese distrusă complet la cutremurul din 4 martie 1977. Mai mult decât atât, în ședinţa publică din decembrie 2010 în care s-a hotârât să i se confere titlul de “Cetăţean de onoare” al Comunei Blejoi, s-a evidenţiat meritul domniei sale de a fi reușit” să unească enoriaşii pentru această lucrare a Domnului, cât mai ales pentru că a avut puterea să se ridice împotriva unui regim politic potrivinic propovăduirii cuvântului Domnului şi care nu agrea libertatea religioasă”.
Din octombrie 1991, când părintele Adrian Diaconu a fost chemat din ţară şi numit ca preot permanent din ianuarie 1992, la recomandarea părintelui profesor Constantin Galeriu, în Parohia „Tuturor Sfinţilor Români” din Lausanne – parohie a exilului românesc, preacucernicia sa întreţine flacăra credinţei, a spiritualităţii şi a tradiţiilor neamului românesc în inima, cugetul și făptuirea celor plecaţi, desfășurând deopotrivă activităţi de pastoraţie și de catehizare, culturale şi social-filantropice.
Mulţumindu-i prea distinsului nostru interlocutor, şi din acest colţ de pagină, pentru deschiderea cu care a dat curs demersului nostru jurnalistic, continuăm să prezentăm în numărul de astăzi al ziarului nostru interesantele și deopotrivă emoţionantele domniei sale răspunsuri.
– Preacucernice părinte protopop Adrian Diaconu, ce continuă să vă impresioneze cel mai mult, după atâţia ani de dăruită slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor, când oficiaţi, de exemplu, slujbele pentru momentele definitorii din viaţa cuiva – creștinarea, nunta și plecarea întru veșnicie?
– Așa cum știm cu toții, trăim într-o lume care și-a pierdut total busola spirituală și morală, în care valorile perene creștine sunt înlocuite cu diverse surogate, iar inflexiunile în timp au condus la apostazia Europei față de ea însăși, adică față de identitatea ei creștină, prin modernism și postmodernism. Vorbim de foarte mult timp și tot mai des despre secularizarea societății, despre neomarxism și despre corectitudinea politică, despre distrugerea familiei creștine, despre paricid și despre ideologia sexo-marxistă a identității de gen ș.a.
Și nu trebuie să ne mire, din moment ce Europa și-a construit modernitatea mai întâi printr-un deicid (prin enciclopediștii francezi), după aceea printr-un regicid (prin Revoluția franceză), după aceea prin genocid (în sec. al XX-lea, prin comunism și nazism), în cele din urmă, prin identitățile de gen și prin toată această isterie sexo-marxisă, s-a ajuns la paricid, pentru că în clipa de față orice autoritate parentală se pare că trebuie depășită, dacă nu distrusă.
În tot acest amalgam de ideologii cu o textură vădit anticreștină și imposibil de asimilat, cel puțin din punctul nostru de vedere, faptul că o tânără familie (în care de cele mai multe ori doar ea este ortodoxă) vine la biserică să participe la slujbele duminicale și la marile sărbători creștine, vine să se cunune, să-și boteze copilul sau copiii, să-și înmormânteze părinții răposați, să le facă pomenirile sau parastasele respective, este un lucru cu adevărat binecuvântat de Dumnezeu.
Pentru un preot, și pentru Biserică în general, aceasta nu poate fi decât o mare bucurie și o reală satisfacție spirituală. Nu cred că acestă căutare interioară vine doar de la om, ci dintr-o alegere divină, ceea ce îmi confirmă, o dată mai mult, că acolo în țară sau acolo sus, în cer, părinții, bunicii sau sufletele celor care s-au dus se roagă pentru ca acei dragi ai lor să rodească creștin și ortodox în pământul în care au fost sădiți.
Intercomuniunea aceasta, prin credință și prin rețelele impenetrabile ale energiilor necreate divine, între cei de-aici și cei de-acasă, între cei de-aici și cei plecați acolo, este un mister divin, pe care ucigașii spiritului acestei lumi nu-l pot depista și, cu atât mai puțin (din fericire), nu-l pot distruge.
Păstrarea și perpetuarea acestor practici ale cultului liturgic creștin în limba română ce țin de tradiția noastră sfântă este singurul scut ce poate apăra emigrația română de pericolul tot mai agresiv al diluării și autodizolvării, prin pierderea identității de limbă, de cultură și de credință.
– Personal, m-a impresionat să aflu că, în tot efortul de a fi pretutindeni acolo unde sunt și credincioșii pe care îi păstoriţi, nu pregetaţi în a merge inclusiv în închisori în care se află deţinuţi români… Cum sunt asemenea întâlniri?
– Taina și misiunea preoției sunt axate esenţial pe cele trei chemări ale Mântuitorului Hristos, aceea de pedagog sau învățător, de arhiereu sau sacerdot și de păstor sau conducător al turmei sale. Aceste trei chemări se transmit preotului prin taina sfintei hirotonii, mai precis atunci când i se oferă demnitatea preoției pentru îndeplinirea celor trei activități esențiale ale misiunii sale, cea catehetică și pedagogică, cea liturgică și sacramentală, precum și cea pastoral-diaconală și social-caritativă.
În cadrul celei de-a treia activități este inclusă și cercetarea bolnavilor, a bătrânilor și a deținuților din penitenciare. Știu că în țară sunt preoți destinați special unii pentru cercetarea bolnavilor în spitale și alții pentru cercetarea deținuților din penitenciare. Aici însă, în condițiile diasporei, nu sunt posibilități materiale de a angaja preoți în fiecare dintre aceste activități pastoral-sociale, ci preotul paroh în calitate de păstor al comunității sale este chemat să se ocupe și de bolnavii din spitale, și de bătrânii din casele de bătrâni, dar și de deținuții ortodocși din penitenciare.
Am fost invitat cu mulți ani în urmă, de către autoritățile din cantonul Geneva și din cantonul de Vaud, să vizitez deținuții ortodocși, nu numai români, din penitenciarele lor, alaturându-mă în acest fel echipei de aumonieri catolici, protestanți, armata salvării, evrei și musulmani. Mi s-a făcut un badge de intrare în penitenciare, mi s-a dat un birou, și acolo, după lista deținuților și confesiunea lor, îi chemăm pe rând, câte o oră la o întreținere spirituală, cu scopul de a-i determina să-și schimbe viața din infractori și delicvenți în cetățeni respectabili, cu un comportament corect și civilizat. Am cunoscut români care erau privați de libertate pentru un furt din magazin, pentru furturi de mașini, furturi din case, hoți de buzunare, dar și tineri care au comis două crime în aceeași zi.
Cea mai mare realizare a fost aceea că pe unii, și nu puțini, am reușit să-i întorc de la sinucidere. Unii mi-au scris chiar după eliberare că se bucură de viață, alături de familie, mulțumită lui Dumnezeu care le-a trimis la momentul potrivit un om care să-i întoarcă din drumul spre moarte la viață ! De câte ori plec de la penitenciar sau de la casele de bătrâni, unde zac români vârstnici, singuri, bolnavi și părăsiți, unii fără nicio nădejde, simt că am aripi, pentru că misiunea mea preoțească ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Și aceasta cu atât mai mult cu cât munca mea în această direcție pastoral-socială a fost întotdeauna absolut benevolă. De altfel, cred că sunt singurul preot român din Elveția acreditat de autoritățile elvețiene pentru a vizita deținuții ortodocși în penitenciare.
Nimeni nu plătește nimic pentru aceste deplasări, dar nici nu este nevoie! Răsplata o avem de la Hristos, Cel care, la Judecata cea din urmă, El Însuși se identifică şi cu cel bolnav și cu cel întemnițat, atunci când spune: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți împărăția cea pregătită vouă… căci bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36).
